Italienii au văzut în România un loc pentru un trai mai bun, așa cum văd astăzi românii Italia. Au fost perioade în care numeroși italieni au ajuns în România, Astfel în 1935 țara noastră avea înregistraţi 60.000 de cetăţeni italieni. Ultimul flux migrator s-a produs în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când fugeau din Italia lui Mussolini.
Fluxul migratoriu italian a crescut de circa zece ori mai mult de trei decenii, de la 830 în 1871 la mai mult de 8.000 în 1901. Fenomenul a continuat şi după Primul Război Mondial, astfel încât în 1935 statisticile arată că sunt 60.000 de cetăţeni italieni în ţara noastră. Imigranţii italieni erau constructori şi comercianţi. Trăiau în marile aglomerări urbane ca antreprenori.
Au participat la construirea unor mari edificii în Bucureşti, Ploieşti, Câmpulung-Muscel, Craiova, Galaţi, Suceava, Iaşi, Sinaia, Timişoara, Târgovişte, Piteşti, Sibiu, Braşov şi alte localităţi. Au lucrat la drumuri, poduri, şosele, căi ferate, viaducte, dar şi fântâni, biserici, monumente funerare, bănci, şcoli. Edificatoare sunt construcții ca: spitalul Colţea mozaicuri de la Palatul Cotroceni, Casa de Economii şi Cercul Militar din Bucureşti, podul de la Cernavodă, calea ferată Braşov-Bucureşti, Liceul Dinicu Golescu şi biserica Flamandă – Câmpulung Muscel, catedralele din Craiova şi Galaţi.
Comercianții italieni erau întâlniţi mai ales în porturile de la Dunăre şi Marea Neagră. În primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, Ministerul de Interne al Italiei se „lupta” pentru a opri emigrarea propriilor cetăţeni în România. Un articol apărut în ziarul italian „La Reppublica“ este edificator:
„A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparţinea italienilor… iar viaţa era mai mult sau mai puţin ca şi azi. Italienii mergeau spre România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca şi proiectanţi, constructori, dulgheri sau chiar mineri sau muncitori în fabricile româneşti.
Sigur imigranţi clandestini. Aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea noastră în Uniunea Europeană. Nedoriţi de nimeni, suntem încă priviţi cu suspiciune şi cu ură. La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a italienilor.
Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu”, nota Stefania Parmeggiani în La Reppublica.
Un document se află în arhivele italiene: „O scrisoare cu ştampila Ministerului de Interne italian, trimisă în 28 august 1942 către toate chesturile de poliţie din Italia, Ministerului de Afaceri Externe, Guvernului Dalmaţiei, Direcţiei de poliţie din Zara şi către Înaltul Comisariat din Lubliana. Ordinul era extrem de precis: să se ia măsuri pentru ca cetăţenii italieni să nu emigreze în România”, se menționează în articol.
Au participat la construirea unor mari edificii în Bucureşti, Ploieşti, Câmpulung-Muscel, Craiova, Galaţi, Suceava, Iaşi, Sinaia, Timişoara, Târgovişte, Piteşti, Sibiu, Braşov şi alte localităţi. Au lucrat la drumuri, poduri, şosele, căi ferate, viaducte, dar şi fântâni, biserici, monumente funerare, bănci, şcoli. Edificatoare sunt construcții ca: spitalul Colţea mozaicuri de la Palatul Cotroceni, Casa de Economii şi Cercul Militar din Bucureşti, podul de la Cernavodă, calea ferată Braşov-Bucureşti, Liceul Dinicu Golescu şi biserica Flamandă – Câmpulung Muscel, catedralele din Craiova şi Galaţi.
Comercianții italieni erau întâlniţi mai ales în porturile de la Dunăre şi Marea Neagră. În primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, Ministerul de Interne al Italiei se „lupta” pentru a opri emigrarea propriilor cetăţeni în România. Un articol apărut în ziarul italian „La Reppublica“ este edificator:
„A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparţinea italienilor… iar viaţa era mai mult sau mai puţin ca şi azi. Italienii mergeau spre România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca şi proiectanţi, constructori, dulgheri sau chiar mineri sau muncitori în fabricile româneşti.
Sigur imigranţi clandestini. Aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea noastră în Uniunea Europeană. Nedoriţi de nimeni, suntem încă priviţi cu suspiciune şi cu ură. La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a italienilor.
Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu”, nota Stefania Parmeggiani în La Reppublica.
Un document se află în arhivele italiene: „O scrisoare cu ştampila Ministerului de Interne italian, trimisă în 28 august 1942 către toate chesturile de poliţie din Italia, Ministerului de Afaceri Externe, Guvernului Dalmaţiei, Direcţiei de poliţie din Zara şi către Înaltul Comisariat din Lubliana. Ordinul era extrem de precis: să se ia măsuri pentru ca cetăţenii italieni să nu emigreze în România”, se menționează în articol.
0 Comentarii