Alexandru Cazzaniga, italian de origine română, va fi unul dintre cei 10.001 purtători ai flăcării olimpice în Italia cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Milano Cortina, pe data de 3 februarie. Povestea sa de viaţă pare scenariul unui film şi începe în 1991 când acesta a fost adoptat dintr-un orfelinat din România de o familie de italieni la sugestia Maicăi Tereza.
- Domnule Alexandru Cazzaniga, aveți un prenume românesc și un nume italian, deci sunteți cetățean italian, dar de origine română. Știu că povestea vieții dumneavoastră pare desprinsă dintr-un film și este incredibilă. Așadar cum ați ajuns să trăiți în Italia? A.C.: Totul a fost o coincidență a destinului. Tatăl meu, la acea vreme, era consilier regional pentru industriile mici și mijlocii din Lombardia, deci călătorea mult în lume. În acea perioadă, în ianuarie, era în China, iar la întoarcere trebuia să facă escală la Bombay și apoi să zboare de la Bombay la Milano. La Bombay a luat un avion aproape gol, era 9 ianuarie 1991.
Tatăl meu s-a retras în spate ca să se odihnească împreună cu echipa lui, iar mama mea a stat singură, într-o altă zonă, într-un loc mai confortabil. La îmbarcare s-au așezat lângă ea două călugărițe, fiecare cu copii în brațe, iar una dintre ele purta vălul alb cu dungă albastră. Era micuță, firavă, puțin trecută de prima tinerețe. Avionul fiind aproape gol, s-a așezat lângă mama mea și timp de opt ore mama mea încă nu își explică cum a putut vorbi opt ore în engleză cu această călugăriță. Era Maica Tereza din Calcutta.
Au vorbit mult, iar la final ea i-a spus, printre altele: „Sunteți o familie profund umană, specială, cu valori puternice și puteți face un gest extraordinar de mare umanitate. Mergeți în România, o țară din păcate greu încercată de dictatura lui Ceaușescu în acea perioadă, ianuarie 1991. Mulți copii sunt în orfelinate, fie din alegere, fie pentru că părinții nu le pot oferi un viitor liniștit. Dacă vreți să faceți un act de caritate, de ajutor și de speranță pentru acei copii, vă invit cu adevărat să faceți acest gest de adevărată umanitate, pentru că aveți acest caracter, această umanitate în priviri și acest mod de a fi. Sunteți oameni cu adevărat speciali.” Din acel moment, părinții mei, imediat ce s-au întors la Milano, au depus cererea de adopție și, în mod magic, știind cât de lungi sunt procedurile birocratice pentru acest tip de cerere, totul s-a rezolvat în două-trei săptămâni. Un lucru incredibil. Au mers la final de ianuarie, pe 24–25 ianuarie, la orfelinat, în 1991, o coincidență în cadrul unei coincidențe.
Mama mea le-a spus: „Avem nevoie de un copil care să necesite nu doar îngrijiri medicale, ci și multă afecțiune, dragoste și atenție.” Atunci m-au chemat și a existat un moment foarte intens între mine și mama mea. M-am aruncat spre ea, ca și cum aș fi cerut iubire, ajutor, ca și cum aș fi spus: „Luați-mă.” Aveam patru ani și jumătate. A fost un moment foarte puternic, apoi în următoarea lună ai mei au venit adesea în România de la Milano şi ca îmi aducă dulciuri, mâncare, dar mai ales să construiască o relație, după acea întâlnire când mi-au spus „da” și, pas cu pas, după o lună, pe 25 februarie 1991, m-au luat și m-au dus în Italia.
.jpg)
0 Comentarii