La sala de conferințe îl așteptau camere, microfoane, reporteri. Stătuse drept în fața lor — 16 ani, fața unui om care dormise prost 10 zile și nu îi păsa. Primul jurnalist ridicase mâna. — Radu, felicitări. Prima întrebare — ai gândit să rămâi în România sau vei pleca în străinătate? Radu se uitase la el.




Nu cu supărare. Cu ceva mai rece. — Asta e prima întrebare? Jurnalistul dăduse din cap. — Tocmai m-am întors cu medalie de aur de la olimpiada mondială. Am rezolvat o problemă pe care echipele din Germania, SUA și China nu au rezolvat-o complet. Și prima întrebare e dacă plec?
 Sala se liniștise.

— Nu m-ați întrebat ce problemă am rezolvat. Nu m-ați întrebat cum am lucrat cu echipa. Nu m-ați întrebat ce urmează în matematică, ce mă interesează, la ce mă gândesc.
Se oprise.
— M-ați întrebat dacă plec. Ca și cum asta e singurul lucru interesant despre un român care câștigă ceva.
Jurnalistul deschisese gura.


Radu ridicase o mână.
— Nu e o critică. E o observație. Și acum vă rog să îmi puneți o întrebare interesantă.
Liniște de cinci secunde.
O jurnalistă din fundul sălii ridicase mâna.
— Radu, ce problemă ai rezolvat?
Radu zâmbise pentru prima oară de când intrase în sală.
— Acum putem vorbi.


Vorbise 40 de minute.
Nimeni nu mai întrebase de plecat.
Avem o problemă în România.
Când cineva reușește primul lucru pe care îl întrebăm e când pleacă.
Ca și cum succesul e bilet de ieșire și nu motiv de mândrie.
De ce facem asta? Și cum îl oprim?