Comentarii

6/recent/ticker-posts

Satul de la granița Clujului cu un nivel de trai ca în Occident

Situat între localitățile Șaula din județul Cluj și localitatea sălăjeană Sfăraș, Jebucu este unul dintre satele cel mai bine îngrijite. Puțin peste 300 de suflete locuiesc astăzi în satul Jebucu din comuna Almașu.



Nu a fost tot timpul așa. Imeidat după Revoluție satul se depopula masiv. Fără școală, fără preot și cu drumuri de pământ, așa era satul care în prezent a dat noul primar al comunei Almașu. Din fericire pentru săteni, la începutul anilor `90 aici s-a stabilit o familie care avea să slujească la biserica reformată din sat. Atunci a început și schimbarea, scrie salajulliber.ro

Acum satul Jebucu strălucește. Au de toate, de la un orfelinat, până la o moară datorită căreia se pot gospodări singuri. Au străzi asfaltate și toate condițiile unei vieți decente.

Ba mai mult, școala este și ea în curs de reabilitare, iar drumul ce leagă satul de județul Cluj trebuie străbătut cel puțin odată în viață de orice iubitor de drumeții pentru că peisajele sunt deosebite.


Satul este și unul dintre cele mai îngrijite din Sălaj. Aici nu vezi o mizerie aruncată pe jos, ba mai mult, pe fiecare stâlp sunt montate ghivece cu flori. Sătenii au chiar și o Casă de Cultură pusă la punct de administrația locală.

“Eu am venit aici ca preot în 1991, am văzut cum arată biserica şi casa parohială şi atunci am început să le renovăm. Chiar atunci a venit în sat un preot din Germania şi ne-a spus că dacă femeile din sat se pricep la lucru de mână, el poate vinde ce se produce aici. Atunci fiecare familie a cusut manual o pânză de un metru pe un metru şi cu banii primiţi s-a plătit realizarea unei casete pentru tavan. Biserica a fost cândva cu tavanul casetat, pictat. În 1876 a fost un mare incendiu şi biserica a ars, aşa că n-a rămas nicio casetă. Eu şi soţul le-am spus oamenilor să refacem tavanul pictat, dar sătenii mi-au răspuns că pictori nu s-au născut în Jebucu, dar sculptori da şi s-a luat decizia să fie sculptate casetele.


O femeie face un lucru de mână de un metru cu un metru în două-trei săptămâni. Am primit la vremea aceea pentru aşa ceva 50 de mărci, exact preţul unei casete. În 1992 biserica a fost deja gata. Am renovat apoi şi casa parohială şi atunci mi-am dat seama că oamenii sunt foarte harnici şi muncesc foarte bine în echipă. De cealaltă parte, sătenii au înţeles că soţul meu are mulţi prieteni şi relaţii în străinătate, care ne pot ajuta. Atunci ne-au spus să facem ceva, să rămână satul în viaţă. Asta se întâmpla în 1992, după renovarea bisericii. Soţul a spus că va fi viaţă în sat dacă avem şcoală. Ca să fie şcoală, trebuie copii. Ca să fie copii, trebuie un orfelinat şi un internat pentru elevii din localităţile învecinate, unde nu exista şcoală.

În 1990 au plecat profesorii din sat şi părinţii au zis că nu mai are rost să existe şcoală, fără profesori cu diplomă şi şcoala s-a închis. Am început prin a renova o clădire ce fusese deja construită pe jumătate. În 1994, acum 20 de ani, în această clădire am deschis orfelinatul, cu 36 de copii. Ne-am dat seama însă că sunt mai mulţi copii nevoiaşi şi aşa am început să construim clădirea mare, realizată între 1994-1996. Când av finalizat clădirea, ne-am dat seama că nu ajunge şcoala şi am făcut o şcoală nouă, ce are la parter o sală de sport şi la etaj grădiniţă şi săli de clasă, construite între 1996-1998. Copiii învaţă aici până în clasa a VIII-a.

În şcoală avem nouă profesori, o parte din Jebucu, o parte vin din alte localităţi, dar e foarte bine că stau aici în timpul, inclusiv la sfârşitul săptămânii, ceea ce este de mare ajutor pentru noi. Celor care stau aici le oferim cazare şi masă. Avem mai mult de 100 de copii la şcoală, din care 75 sunt din centru”, spune Irma Molnar, pentru Agerpres, în urmă cu 9 ani.


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii