Cristian Comănescu: „Manipularea educației începe cu manipularea memoriei, a istoriei și a imaginii subiacente despre om”

Prin ce se diferențiază elitele Vechiului Regim de cele actuale, asta în cazul în care, ignorând retorica egalitară a democrației, putem vorbi de elite în prezent? Cred că putem întotdeauna vorbi de "elite", în sensul de fruntași în direcția relevantă. Poate că și etosul egalitar al democrației ne spune ceva despre azimutul modernității, 

despre linia pulverizării criteriilor și limbajelor, pe care trebuie să exceleze de acum și elitele specifice, ca vârfuri de lance ale abilității de a-și venera egocentrismul tiranic și schizoid.

Ne putem gândi la epopeile romanțate ale "nașilor" lui Mario Puzo. Sau la mai puțin măgulitoarea galerie a "donilor" din Council of Foreign Relations, adusă regulat la zi de James Corbett și prietenii săi. Fără a uita cronicarii academici ai "ocultei" și metodelor sale, ca James Webb, Antony Sutton, sau inevitabilul Carroll Quigley, mentorul lui Clinton și pionierul apologiei oficioase a fascismului financiar internațional.

Prin contrast, elitele Vechiului Regim cred că cel puțin nu își compromit singure "regatul" (calitatea aristocratică minimală pentru "cei vechi", observată de la antici până la profesorul libertarian Hoppe, fără a fi încă o virtute). 

Ba, uneori, au și resursele de a "sinergiza" cu purtătorii adevăratelor excelențe, pentru a-și perpetua caratele veritabil aristocratice și a nu degenera. Contrastul apare încă în mai toate romanele lui Jane Austen.


Revenind însă mai aproape de noi, întrebarea despre azimutul elitelor ne-am putea-o dori pusă tuturor aspiranților la un bacalaureat, pornind fie și numai de la câte o lectură din Dostoievski, sau Nicu Steinhardt. Pentru că tânărul ar trebui întotdeauna să se întrebe, "elite" din ce perspectivă, după ce azimut?
Steinhardt, de pildă, evocă aproape înduioșător machiavelismul încă relativ al "elitelor" din vremea lui Caragiale. Care se transformă însă implacabil, s-ar zice pe firul chipului și asemănării buldogilor lui Darwin (dacă nu greșesc, monahul de la Rohia nu s-a lăsat păcălit de Teilhard!) în machiavelismul absolut al elitelor lui Huxley și Orwell.


Scriind despre Kipling, Orwell evoca de altfel cam același traseu. Asta pare a fi povestea "doar sufletescului" – la care s-au limitat, din păcate, multe din elitele Vechiului Regim...


Sigur, Steinhardt însuși se împărtășește de veșnicia altei aristocrații. De veritabila boierie, viața în Hristos, taina chipului și asemănării, a smereniei și mărinimiei până la Cruce, fără de care nu găsește Înviere, nici pentru aristocratul dezrădăcinat și uzurpat de pe "estate", nici pentru "ovreiul" văduvit de Pantelimonul copilăriei sale...


Există și la profeticul Dostoievski Prințul Mișchin, "idiotul" aruncat în epilepsie de apostazia binefăcătorului său și murind în fiecare zi, cu câte o victimă a modernismului, ca asasinul Rogojin, în brațe. Prințul Mișchin și binefăcătorul său ademenit de papistași, în lumea Marelui Inchizitor și a "demonilor" adiacenți, sunt probabil cele două căi sugerate de Dostoievski pentru sufletul aristocratic al Vechiului Regim: duhovnicească sau trupească, respectiv.


Ceea ce poate sugera întrebarea: în ce măsură mai poate reînvia simfonia Ortodoxă între aristocrația regală și Biserică?
Sigur, în Biserică este întotdeauna posibilă "valorizarea talantului": nu e așa mult, în fond, de când Contele George (ulterior Vlădica Grigorie) Grabbe a dat conștiința canonică redutabilă a ultimei insule de deplinătăte Ortodoxă - fosta Biserică Rusă în Exil. Sau de când Marea Cneaghină Elisaveta Fiodorovna întorcea martiric lui Hristos darurile 'memoriei genetice' ale osului său domnesc.

Dar rămășițele tradiției Ortodoxe mai pot oare limpezi, mai pot sfinți, mai pot trezi, chiar și astăzi, idealul regalității cu adevărat creștine? 

Cum a făcut-o, de pildă, tradiția pravoslavnică de odinioară, cu sângele "albastru", după câte știu predominant apusean, al Romanovilor?

Părintele Serafim Rose și alții citează proorocii care sugerează că nu ar fi fost, sau nu ar fi, total cu neputință așa ceva. Cu prețul unei adevărate pocăințe pentru regicid și apostazie. Pentru ecumenism și serghianism. Pentru amestecarea criteriilor Bisericii cu ale Lojii sau Partidului, cu duhul viermelui hiliast neadormit.

Toate sunt cu putință în Iisus Hristos, Cel ce este "ieri și azi același, și în veci." Să spunem așadar și noi, cu Sfântul Cosma al Maiumei: "Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta, biruință pravoslavnicilor Domni asupra celor potrivnici dăruiește!"


Ne poți explica, mai ales pentru cei mai puțin familiarizați cu MacIntyre, de ce este atât de relevant "contextul narativ", nu doar la nivel politic, astfel încât să te facă să declari că acela care controlează poveștile și nu neapărat limbajul controlează lumea?


Cred că observația poate fi extrasă deja din Platon și este cumva consolidată de Aristotel. Aristotel nu mai reduce, daca am înțeles bine, exercițiul formării caracterului uman (baza "acțiunii umane", în sens clasic) la altceva decât urmarea omului deplin (al său "spoudaios"). Ceea ce implică, în plan discursiv, centralitatea poveștii omului deplin, exemplar. Așadar, arta povestitorului sau a retorului responsabil aplicată la povestiri exemplare, apropiate de istoricitate. Modele cu valoare practică verificată, nu doar basme inventate.


Cine povestește poveștile exemplare controlează, prin urmare, limbajul care contează. Limbajul caracterului și al raționalității practice. Nu e foarte complicat.


Pe scurt, "biografia este cel mai bun profesor". Nu este, așadar, o coincidență, că cel mai "percutant" Rothbard este de găsit în "viața lui Mises", sau în "perspectiva austriacă" asupra istoriei (și personalităților!) economice. Nu este o coincidență că păgânii interesanți excelează în istorisirea vieților oamenilor iluștri. Nu este o coincidență că mai toți marii sfinți sunt îndrăgostiți de viețile sfinților. Nu este o coincidență dacă o conștiință istorică se zidește cel mai ușor din vechile istorii centrate pe regi și regine, legitimați de stâlpnicul din vârful stâlpului (vezi și remarcabila încercare de reluare a sintezelor de acest tip comisă de Vladimir Moss, cu toate riscurile unei întreprinderi atât de eroice!). Nu este o coincidență că, pentru MacIntyre, inspirat de Lakatos, până și istoria științei prin oamenii de știință pare mai inteligibilă decât acrobațiile "epistemologice" ale lui Popper, Kuhn și Feyerabend.


Acum, MacIntyre pune fericit punctul pe Aristotel și îi descoperă implicațiile narative. Dar el se vrea mai modern, mai "neeuclidian" decât stagiritul. El ar lăsa bucuros la o parte presupoziția modelului deplin, în căutare de virtuți aristotelice fără ancore antropologice. Sau, dacă trebuie și așa ceva, să fie ancore biologice, trupești. Nu insist, dar singura lui grijă pare a fi în fond "sociologia", coerența sociala.
Oricum, și pentru MacItyre omul este un "story-telling animal". Limbajul său practic nu privește decât ipotetic spre un țel final, dar e "recursiv", dependent de "pasul" istoric, cu toate "excelențele" presupuse de sesizarea distincției între "nucleul dur" al "bunurilor interne ale tradiției" și "învelișul" mai negociabil al instițuțiilor "protectoare". Omul său "narativ" întelege că deprinderea și "preluarea ștafetei" începe explicând copilului "ca o poveste" de ce dă vecinul zăpada. Sau de ce trebuie să se ducă (sau să nu se ducă) la școala publică. Sau pe ce criterii să primească (sau să nu primească) ultimul "sinod" al tradiției din care face parte. Sau de ce în interiorul tradiției există ucenicie a înțelepciunii practice (a acțiunii distinct umane, coextensive justelor sentimente social împărtașite, după care ofta C.S. Lewis în The Abolition of Man), iar în afară nu există decât abstracțiuni "geometrice" și raționalitate practică cel mult reziduală, tinzând spre babilonie și pulverizare, odată cu societatea și fiecare suflet în parte. (Fără a exclude, prin aceasta, importanța "jocurilor geometrice", dar ca "jocuri secunde", în interiorul tradiției, al contextului narativ, care le dă pondere și sens, din perspectiva înfloririi umane.)

Aflați continuarea pe activenews.ro