Preotul Emil Ionescu a pus bazele unei mici fabrici de mobilă în comuna Ostrov, din județul Tulcea, pe care o păstorește. Ideea i-a venit după o vizită în Germania. A luat inițiativa, iar astăzi muncește cot la cot cu angajații săi. „Ce emoții am avut! Toată viața am lucrat ca bugetar, acum am ajuns capitalist, trebuia să plătesc salariile”, mărturisește el.
Prin apropiere de Ostrov, județul Tulcea, trece Drumul Ienicerilor, cum era numit în Evul Mediu. În pământul dintre Dunăre și brațul Măcin – Dunărea Veche au existat așezări de tătari, turci, români și bulgari
Așezările erau vremelnice, oamenii se refugiau în stufărișul bălților, când se apropia vreo armată, apoi își mutau vetrele în alt loc. Așa că satul Ostrov, sat de români, s-a numit, de la atâta mutat, de pe un mal pe altul, și Frecăței.
L-au întemeiat ciobani veniți de peste munți cu oile. Pe câmpurile de lângă sat se văd încă urmele unei cetăți romane, Beroe. Așa că satul s-a chemat, în documente străvechi, și Beroe. Sau Băroi, românizat. Din perioada bizantină, aici se păstrează ruinele unei biserici creștine.
Oamenii și-au ridicat casele între ape, așa că, după ce multele nume ale satului s-au măcinat la moara memoriei colective, a apărut încă unul. Ostrov. Insulă.
Istoricul cu sutană
Preotul Emil Ionescu a scris despre legendele satului și despre istoria zonei într-o monografie. Acum singura armată care-și face cale prin Ostrov e Dunărea. Inundațiile din 2006, de exemplu, au distrus complet o parte a localității. „Vedeți zidurile acelea? Acolo a fost casă, și acolo la fel, și acolo… Acum nu mai construiește nimeni aici. Oamenii au primit case noi, tot în sat, dar mai departe de apă”.
Preotul Emil Ionescu, în interiorul bisericii din Ostrov
Rămășițele gospodăriilor șterse de viituri, bucăți de ziduri, pene de tablă din aripa acoperișurilor compun tabloul pe care părintele Ionescu îl are în față, peste drum, când lucrează în mica lui fabrică de mobilă. Un tablou care s-ar putea intitula „Deșertăciunea deșertăciunilor” sau „Pe aici au trăit oameni”.
Trăiesc și acum, dar un pic mai încolo, pe coastă, unde i-au mutat autoritățile, în fuga imposibilă de valurile care-ți sunt scrise în frunte.
Cu aproape 2.000 de locuitori, comuna Ostrov e bogată în vânt și săracă în schimbare. Are un aer de târgușor, cu un centru civic, în care se disting turla clopotniței cu ceas, pereții înalți ai bisericii și parcul cu arteziană de lângă ea.
Pe la 1848, când așezarea căpătase oarecare stabilitate, Ostrovul a avut prima biserică, de bârne, acoperită cu stuf. Lângă bisericuță, sătenii au ridicat și o școală. În 1860, oamenii și-au construit, punând mână de la mână, o biserică de piatră, în formă de navă, tot cu școală lângă ea. De-a lungul vremii, preoții care au slujit aici au adăugat ceva la construcție, au schimbat acoperișul, podelele, au ridicat anexe.
Părintele Emil Ionescu a renovat biserica și a adus meșteri să termine pictura. „Parcul l-am amenajat pentru enoriași, dar aici veneam și cu clasa, când predam religie. Să mai schimbăm aerul, să mai înviorez lecția”, povestește preotul.
Studentul care se visa tâmplar
De peste un an, părintele Ionescu a renunțat la ore, „am chemat un civil să predea în locul meu”. Și-a consacrat timpul când nu poartă reverenda fabricii sale din margine de sat. „Pe locul ăsta era fosta casă parohială, am fotografia ei, aici. M-am gândit, când am ales locul pentru hale, că e ca și cum aș aduce-o la viață, într-un fel. Nu mai e un loc mort, părăsit”.
Continuare pe libertatea.ro
0 Comentarii