Aseară am adormit în sunetul ca un cântec de leagăn al focului din sobă. Căldura din casă și focul din sobă pentru mine sunt fericire. Ascunsă sub plapumă râdeam singură amintindu-mi de tata și de relația lui cu focul.
...
Toată viața tata a avut sobe pe lemne. În ultimii ani avea o casă cu încălzire centrală și mâncarea o gătea mama pe aragaz. Gusta tata mâncarea făcută pe aragaz și zicea:
- Nu e fierbinte. Nu e bună. E făcută cu foc rece!
Simțea căldura din casă - mai bună decât cea de la sobă cert - și îi zicea mamei:
- Nu îmi place. Nu e cald. Aglăiță, fă foc în sobă să aud focul cântând...
Și aprindea mama focul în soba de teracotă. Și tata se umplea de încântare și fericire auzind lemnele trosnind în foc, văzând flăcările jucându-se prin spațiile goale dintre roți sau prin portița deschisă și îi spunea mamei:
- Asta e căldura! Nu pot trăi într-o casă fără foc în sobă.
...
Și acum să mă întorc la povestea mea...
M-am trezit peste noapte. Auzeam alt cântec și nu în casă, ci afară, dar era la fel de încântător și dătător de fericire ca și cântecul focului care m-a adormit. Ploua. Ascultam căderea picăturilor de ploaie și îmi erau cântec la fel ca sunetul focului care a ars seara în sobă. Am adormit iar cu acest cântec.
M-am trezit. Nu se mai auzea ploaia. M-am uitat pe geam. În lumina răsăritului, ce alunga noaptea, am văzut totul alb. Și pământ, și copaci, și trandafiri, și garduri, și tufele de Mâna Maicii Domnului ce ieri aveau încă flori. Și nu era alb și atât, ci era alb poleit cu aur de la lumina răsăritului.
Zăpadă! zăpadă! zăpadă! îmi venea să cânt îmbătată de atâta frumusețe.
M-am spălat și m-am îmbrăcat în viteză. Am ieșit în prag. Mi-am frecat obrajii cu zăpadă și am simțit răceala ei ca pe un sărut.
Se zice că, dacă îți speli obrajii cu prima zăpadă căzută, ai fața frumoasă și nu faci riduri. Nu știu dacă funcționează, dar eu fac asta în fiecare an.
Am mers prin zăpadă la găini, la câine și la pisici. Le-am dat mâncare și apă tuturor ignorând galoșii mei de gumă, care s-au umplut de zăpadă. De fapt cred că îmi plăcea să simt sărutul zăpezii și pe tălpi, atât de mult am așteptat-o.
M-am dus să descui poarta, dar înainte de a o descuia am observat trandafirul meu agățător frez de lângă poartă îngenuncheat de zăpadă. Două crengi mari erau plecate până la pământ.
Am râs și i-am spus: Și pe tine te-a sărutat zăpada!
M-am gândit să tai crengile. Apoi m-am răzgândit. O să le ridic și o să le leg strâns de întreaga tufă și de gard. O să le și cert: Prostuțelor, v-ați speriat de prima zăpadă și ați îngenuncheat! Știți voi câte ierni vor mai veni peste voi!?
Am venit în casă. Am aprins focul în sobă. Au trosnit surcelele și au aruncat scântei în casă; se zice că vin musafiri când se întâmplă asta. Am pus lemne peste surcele. Imediat a luat vânt focul și a început a toarce ca un motan bătrân. Mi-am făcut o cafea. O beau fierbinte și mă gândesc ce să îmi fac de mâncare!?
E post, dar e și sărbătoarea primei zăpezi. Ce să fie!? Ce să fie!?
Chiroște cu gem de prune. Îmi imaginez cum o să frământ bine aluatul. În sobă o să cânte focul. O să întind foaia subțire cu sucitorul pe masă. O să decupez cercuri din ea. O să pun gem pe mijloc. O să le lipesc marginile formând din cercuri semiluni. O să le pun la fiert în apă clocotită cu sare. Când se ridică deasupra și aluatul e translucid de i se vede în burtică gemul arămiu, le scot cu paleta. Pun pe ele o linguriță de miere, o lingură de miez de nucă măcinat și o boabă de margarină. Îmi iau farfuria în mână. Le voi mânca încet privind pe geam zăpada, râzând de trandafirul îngenuncheat de prima zăpadă și de care mă voi ocupa mai târziu.
...
Nu e ăsta rai!?
Nu e asta fericire pură!?
Autor: Luminița Aldea
0 Comentarii