Monica Lovinescu a plecat în Franţa la studii, cu gândul că se va întoarce repede, într-o țară fără război și politici meschine, fără să știe că va deveni un simbol al libertății și al curajului pentru românii de acasă, dar și pentru cei aflați în exil.
Monica Lovinescu s-a născut în Bucureștiul interbelic, în Bucureștiul monarhic, Bucureștiul boem, al intelectualilor, când praful de pușcă se ștersese și viitorul părea al tuturor. În 1923, într-o zi de 19 noiembrie, în casa cuplului Eugen Lovinescu și Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu, apărea într-o lume plină de speranță Monica, cea care, mai târziu, avea să fie însăși vocea speranței. Ursitoarele i-au dorit să ducă mai departe moștenirea familiei: noblețe și inteligență, dar mai ales puterea și dorința de a vorbi pe limba tuturor informeaza adevarul.ro
Semnat: Ioana, Monique, Claude
Și-a petrecut copilăria între oamenii mari, între cuvinte și visuri, înconjurată de artă sub toate formele. În vacanțele de vară, când nu era la Fălticeni, cu Lovineștii, mai mergea împreună cu mama ei în Crușeț, undeva pe lângă Gorj, în locurile natale ale Ecaterinei – fată de boier oltean, devenită profesoară de franceză la Capitală. Peste ani, când România a început să fie sufocată de comunism, Ecaterina îi scria fiicei sale, la Paris:
„Mă revăd – încadrată de sute de coline din Oltenia, revăd râul care-n sufletul meu se identifică cu Amaradia, sau vișinii, prunii în pâlcuri; îți mai amintești de prunii din Crușeț? «pe deal, pe vale» acolo unde, pe când erai mică, așteptai ecoul vocii tale imperative și amplificate care-ți umplea sufletul de copil de bucurie și uimire hrănindu-l cu porții mari de supranatural și de legendă“. Doar scrisorile și amintirile îi mai rămăseseră, căci Ecaterina a refuzat să își trădeze fata aflată în exil, iar comuniștii au pedepsit-o: bătrâna de 71 de ani a murit, după doi ani de temniță grea, cu gândul departe, la Monica, și a fost aruncată într-o groapă comună. Monica avea să își reproșeze toată viața că a plecat, mama ei devenindu-i scop în viață: „Mi-e teamă că nu voi ajunge niciodată s-o numesc destul, să-i dăruiesc chipul și firea de excepție celorlalți, ca să nu piară odată cu mine, singura depozitară a minunii care a fost mama mea“.
.webp)
Adolescenta Monica Lovinescu era fâșneață, ageră la minte și voia să le facă pe toate. La 8 ani a debutat cu un basm în revista „Dimineața copiilor“, însă, după cum scrie în jurnalul ei, primele încercări au fost cu mult înainte și dedicate rimei: „Pe la primele bolboroseli, pe la 2 sau 3 ani, am compus o cântare: «Moș Pătum, Moș Pătum,/ nu mai ta pe dum/ vin la noi apum». Eram, după cum se vede, certată cu consoanele și mai ales cu litera C“. De la 15 ani înainte, scria proze scurte și alte scrieri în diverse publicații ale perioadei. Monica voia să fie apreciată pentru ce e ea, nu pentru numele tatălui ei. De aceea, „până la moartea tatei (n.r. – iulie 1943), le semnam cu un pseudonim, Ioana Tăutu, nutrind iluzia, puerilă, că astfel mă voi putea impune – dacă mă impun – prin mine însămi, iar nu ca fiica tatei. De fapt, toată lumea știa cine sunt și doar nu pentru mine venea Ivașcu în bulevardul Elisabeta să-mi ia cât mai repede textele să le publice în «Vremea»“. De altfel, Monica se agăța de pseudonime și mai târziu, în Franța, când avea să publice sub numele de Monique Saint-Côme şi Claude Pascal.
„Monică mică, draga mea...“
După ce a luat Bacalaureatul la Şcoala de fete Notre Dame de Sion, Monica a dat, firesc, la Facultatea de Litere. În timpul studenției, în frica celui de-Al Doilea Război Mondial, își mai făcea timp să fie asistenta de teatru a lui Camil Petrescu: „Din exterior, lipsa mea de valoare nu era, pesemne, perceptibilă. Când Camil Petrescu îmi spunea că n-ar fi imposibil să înnebunesc de atâta luciditate (mai 1946), nu se putea înșela cu totul. Mai ales că lucram la Seminarul lui de artă dramatică – îi eram un fel de asistentă. Asistam și la repetițiile de la Studio cu Mioara mai întâi – în sală doar Rebreanu și Camil. Cu Mitică Popescu apoi. (...) Nu numai că voi monta în 1945 o piesă în cadrul Institutului Francez de la Bucureşti, dar, de câte ori ne întâlneam între prieteni, ne lansam imediat în improvizații de parcă am fi presimţit că soarta ce ne era rezervată nu ne va conveni, cerându-se inlocuită de jocul de-a altceva. În orice caz, alături de scris, regia teatrală se desena frenetic pentru mine în acei ani ca o certă vocație. Apoi, făceam prea multe și cu ecouri favorabile în diverse domenii, e improbabil ca în jurul meu să se fi constituit un complot al elogiului“.
Continuare pe adevarul.ro
0 Comentarii