Tudor Gheorghe este un “locuitor” de legendă al culturii româneşti, la care a contribuit asiduu vreme de decenii. Omul care umple Sala Palatului cu o mai mare uşurinţă decât artiştii străini (următorul concert, “Toamna Simfonic Aniversar”,
este programat pe 26 octombrie) ne-a primit acasă la el, în Oltenia, pentru o discuţie de colecţie cu “Matricea Românească” despre pericolele tastei Enter, despre menirea artistului şi despre motivele pentru care nu a abandonat niciodată România, deşi a avut nenumărate oportunităţi.
Matricea Românească: Spuneați, în 2003, la un concert la Târgu Mureş: “Blestemat fie cel care a inventat tasta Enter”. Ce ați vrut să spuneți atunci?
Tudor Gheorghe: Ceea ce ați văzut în 2003 a fost, de fapt, baza unui spectacol care avea să devină mult mai amplu, şi care se cheamă “Lecţia”, pe care l-am făcut în 2014. Un spectacol care avea, ca obiectiv, exact preocuparea voastră. Faptul că am plecat să fac un fel de mecenat cultural în localități unde, de 30 de ani, nici un act de cultură nu se mai întâmpla. Am gândit spectacolul pentru orașele mici, unde și oamenii aceia trăiesc – și nu au nicio vină trăind în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic!
Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor, când primarii pun în centrul urbei respective o scenă mare, dau drumul la muzici și bietul român vine să vadă vedetele pe care le promovează, cu entuziasm, televiziunile. [Românii] stau cu berea-n mână, se uită cum se face playback sau nu se face playback. Și asta este tot ce se întâmplă. Vreau să spun că reacția publicului la acest spectacol, care se chema „Lecția”, era absolut uluitoare. Oameni, de pildă, care nu au crezut că poate exista un spectacol viu – ei n-au mai văzut un artist care să vorbească și să le spună, și să le cânte de la om la om. Ei au văzut la televizor și au zis: „Dom’ne, asta e”. Și probabil, în mintea lor, când au văzut că pe scenă era un decor simplu, dar sugestiv… Tema e magică, frumoasă. Nu erau lumini, nu se schimba nimic. Nimic!
Venea un artist, un om, și le vorbea. Le cânta, le vorbea, pe înțelesul lor, despre cum ar trebui să ne apărăm limba, ca să nu ne pierdem identitatea, despre ce înseamnă durerea, despre ce înseamnă bucuria de a fi. Și să vezi ce reacții stranii puteau să aibă! Nu le venea să creadă că este posibil să râzi firesc, să râzi normal și să râzi de lucruri care, pe undeva, dor. Și să plângi, nu le venea să creadă.
Matricea Românească: Spuneați, în 2003, la un concert la Târgu Mureş: “Blestemat fie cel care a inventat tasta Enter”. Ce ați vrut să spuneți atunci?
Tudor Gheorghe: Ceea ce ați văzut în 2003 a fost, de fapt, baza unui spectacol care avea să devină mult mai amplu, şi care se cheamă “Lecţia”, pe care l-am făcut în 2014. Un spectacol care avea, ca obiectiv, exact preocuparea voastră. Faptul că am plecat să fac un fel de mecenat cultural în localități unde, de 30 de ani, nici un act de cultură nu se mai întâmpla. Am gândit spectacolul pentru orașele mici, unde și oamenii aceia trăiesc – și nu au nicio vină trăind în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic!
Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor, când primarii pun în centrul urbei respective o scenă mare, dau drumul la muzici și bietul român vine să vadă vedetele pe care le promovează, cu entuziasm, televiziunile. [Românii] stau cu berea-n mână, se uită cum se face playback sau nu se face playback. Și asta este tot ce se întâmplă. Vreau să spun că reacția publicului la acest spectacol, care se chema „Lecția”, era absolut uluitoare. Oameni, de pildă, care nu au crezut că poate exista un spectacol viu – ei n-au mai văzut un artist care să vorbească și să le spună, și să le cânte de la om la om. Ei au văzut la televizor și au zis: „Dom’ne, asta e”. Și probabil, în mintea lor, când au văzut că pe scenă era un decor simplu, dar sugestiv… Tema e magică, frumoasă. Nu erau lumini, nu se schimba nimic. Nimic!
Venea un artist, un om, și le vorbea. Le cânta, le vorbea, pe înțelesul lor, despre cum ar trebui să ne apărăm limba, ca să nu ne pierdem identitatea, despre ce înseamnă durerea, despre ce înseamnă bucuria de a fi. Și să vezi ce reacții stranii puteau să aibă! Nu le venea să creadă că este posibil să râzi firesc, să râzi normal și să râzi de lucruri care, pe undeva, dor. Și să plângi, nu le venea să creadă.
Oamenii care trăiesc în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta, nu au nici o vină. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic! Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor
O replică fenomenală mi-a dat-o, de pildă, la Babadag, o familie de intelectuali. Veniseră la restaurantul la care mâncam și eu după spectacol, mi-au mulțumit că am venit acolo și au spus: „Vă dați seama că, dacă n-ați veni din când în când Dvs.” – eu veneam după 30 de ani acolo – „nu am avea nimic. E nevoie de Dvs., de ceea ce ne spuneți, pentru că, altminteri, ne tâmpim! Noi n-avem variante, avem nevoie de oameni care să vină să ne spună exact așa. Nu mai credem în ce ni se spune”.
Tudor Gheorghe: „Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți!” Foto: Mihai Vladu
Atunci, menirea artistului – cred eu -, în această zbatere politică… Politica așa a fost întotdeauna! Trebuie separate planurile. Menirea actorului, a artistului, în general, este aceasta: de a veni să deschidă ochii celor care sunt aburiți de sloganuri politice.
Matricea Românească: Și de a arăta că se poate trăi și altfel.
Continuarea interviului pe matricea.ro
0 Comentarii