Cum erau văzuți tătarii când au invadat țara noastră: „Se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal“

Dobrogea, care a cunoscut de-a lungul veacurilor mai multe stăpâniri, de la geto-daci la greci și bizantini, a fost tărâmul pe care și turcii și tătarii l-au numit „acasă“. Și în prezent în ținutul dintre Dunăre și mare trăiește cea mai mare comunitate de musulmani.

La 13 decembrie, tătarii sărbătoresc ziua etniei lor. Această zi aminteşte de data de 13 decembrie 1917, când a fost proclamată Republica Crimeea, primul ei preşedinte fiind Numan Çelebi Cihan, potrivit informaţiilor prezentate pe site-ul oficial al Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, www.ispmn.gov.ro.

Republica tătarilor crimeeni a fost cea dintâi republică din întreaga lume islamică.

Iniţiativa legislativă privind instituirea acestei zile a aparţinut deputatului Uniunii Democrate a Tătarilor Turco - Musulmani din România (UDTTMR) Amet Aledin şi deputatului PNL Emilian Valentin Frâncu

.

Cum a fost colonizată regiunea

În Dobrogea, trăiește cea mai mare comunitate de tătari. În anul 1263, un număr cuprins între 10.000 şi 20.000 de oameni au intrat în Dobrogea, sub îndrumarea lui Saltuk-dede, având scopul de a coloniza regiunea, scrie Alexandru P. Arbore în „Din Etnografia Dobrogei, Contribuţiuni la Aşezările Tătarilor şi Turcilor în Dobrogea“.

Arhidiaconul Toma din Spalato, contemporan invaziei tătarilor, îi caracterizează pe aceştia astfel: „Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni...au ochi mici şi îndepărtaţi unul de altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare. Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei.”

Jurnalele de călătorii ne menţionează că, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, populaţia era compusă din turci şi tătari; aceştia din urmă deţineau majoritatea în Dobrogea îndeosebi în centrul regiunii, dar şi din români (băştinaşi) ori bulgari. Populaţia de confesiune musulmană reprezenta majoritatea populaţiei stabilite „începând din regiunea Babadagului mai cu seamă şi continuându-se astfel până în regiunea Deli-ormanului şi mai departe în regiunea Bulgariei răsăritene”, conform istoricului Metin Omer.

Tătarii din Dobrogea, mai mult decât turcii, aveau o reputaţie ce semăna frică şi teroare în ţinuturile aflate în proxima vecinătate, din cauza „obiceiurilor” moştenite care se implementau imediat cum un teritoriu era anexat, acela de a lua sclavi şi de a incendia satele, încercând totodată să preîntâmpine o posibilă revoltă a populaţiei. Mai departe, în veacul al XVIII-lea, destinul populaţiiilor de confesiune musulmană rămâne în esenţă acelaşi – acela de populaţie majoritară.

În anul 1793, Tulcea şi Isaccea erau populate în întregime de turci şi tătari, urmându-le îndeaproape şi Sulina. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, populaţia de pe tot cuprinsul Dobrogei a avut de îndurat sistemul opresiv din cauza conflictelor dintre Poarta Otomană şi Imperiul Rus, scrie Amir Abduraman pentru „Casa Mării Negre“.

Dacă la începutul perioadei interbelice în Dobrogea erau peste 180.000 de turci și tătari, în anul 1940 mai rămăseseră vreo 40.000-50.000.

După mai bine de patru secole, Dobrogea a ieșit după Războiul de Independență, din 1878, de sub stăpânirea otomană și a devenit parte a statului român. Încă din primii ani de la acest act istoric, spune istoricul Metin Omer, putem vedea un fenomen amplu de emigrare a turcilor și tătarilor spre Imperiul Otoman.