Scriitoarea Ioana Pârvulescu predă literatură română modernă la Facultatea de Litere a Universității din Bucureşti. În urmă cu câțiva ani, pe când o ascultam vorbindu-le studenților, mi-a trecut prin minte că un ghid atât de cald și de fascinant în lumea cărților ar trebui să intre de mai devreme în viața copiilor.
Așa că m-am bucurat când a început să scrie pe limba celor mici și a publicat anul trecut prima sa carte pentru copii, Invizbilii despre o fetiță neobișnuit de obișnuită și despre cititorii care dispar în cărțile lor. Anul acesta, una dintre cele mai frumoase amintiri ale sale, momentul în care, mică fiind, s-a împrietenit cu o veveriță, a prins viață proprie în Trei zile nemaipomenite. Ca în Print și cersetor, și în cartea sa se face un schimb: aici, o fetiță devine veveriță și trăiește într-o pădure, iar veverița devine un copil ca oricare altul și merge la scoala, trăind amândouă întâmplări extraordinare.
Într-un interviu pentru Republica, scriitoarea vorbește despre cum poți să crești un cititor într-o lume plină de distrageri și le transmite un mesaj profesorilor de limba română, pe care îi consideră norocoși să predea această materie. „E materia cea mai apropiată de toate aspectele vieții. Să n-o facă excesiv de tehnică, să nu uite că literatură însemnă și viață.”
Ați mai scris despre copilărie însă „pe limba adulților”. Cum ați decis să vă adresați direct copiilor și cum ați început să scrieți pentru copii?
Dintotdeauna mi-am dorit să scriu și pentru copii. Dar nu mă simțeam destul de matură, ca scriitoare, ca s-o fac. Am început cu Invizibilii, pornind de la imaginea cititorilor care dispar în cărțile lor. Ei își lasă trupul la locul lui, pe fotoliu, pe scaunul din bibliotecă, în tren sau în pat, sub lumina veiozei, dar un alt trup cu gândul și inima lor e dat dispărut, se află în adâncurile cărții. De aceea oamenii care iubesc și sunt despărțiți se întâmplă să-și dea întâlnire, seară de seară, în aceeași carte: în felul ăsta sunt împreună. Prima mea carte pentru copii este un fel de artă poetică. A doua a venit de la sine, dezghiocată dintr-o amintire din copilărie. Ea e aventură pur omenească (ideea de a intra în pielea altuia, numită azi empatie), deși avem și o veveriță protagonistă, și m-am distrat scriind-o.
Cu ce e diferit scrisul pentru copii față de scrisul pentru adulți? Pe ce se bazează pactul dvs. cu micii cititorii?
Pe încredere reciprocă. Cred că cititorii mici sunt capabili să înțeleagă mai multe decât ne închipuim, să se entuziasmeze mai ușor decât cinicii cititori adulți, cred în inteligența lor. Iar ei au încredere în noi, scriitorii, asta am simțit la fiecare întâlnire. Apoi e un pact bazat pe sinceritate. Invenție nu înseamnă minciună, lumea pe care o creez pentru ei e una sinceră, în sensul că valorile ei sunt și ale mele, bucuriile ei sunt și ale mele. În fine, pe seriozitate: i-am luat mereu în serios pe copii.
Ce reacții ați avut din partea copiilor care v-au citit cărțile? Care v-a uimit sau bucurat cel mai tare?
O, sunt atât de multe și de variate încât aproape că dau dependență. Mai întâi, privirile. Ochii vioi și încrezători, sfioși și plini de speranță. Apoi cuvintele, bucuria dialogului. Când îi întrebi ceva pe copii, ei îți răspund cu un entuziasm pe care nu știu de ce alte vârste îl pierd. Să-i vedeți numai cum spun care sunt avantajele cititului. Apoi agerimea lor neașteptată, mintea lor deschisă. Eu mor și după greșelile și confuziile lor, mor și după comentariile lor din off, după întrebările lor. O fetiță de vreo 5-6 ani din Timișoara, la un târg de carte, s-a apropiat de mine în timp ce dădeam autografe și m-a întrebat cu un ton foarte serios, ca orice om care vrea să-și sporească știința: „Ce faci tu aici, mai exact?” Sau copiii care abia învăță să vorbească cu „dumneavoastră” și spun în loc de asta „voi” și „voastră”: „Voi când ați început să scrieți? Cartea voastră e așa și pe dincolo”. Apoi cadourile lor, de obicei desene. O fetiță mai măricică mi-a făcut portretul pe un card de metrou și mi l-a dăruit ca pe un tablou, iar pentru mine valorează exact cât un tablou. În fine, la un moment dat când, la o școală, nu știu în ce context am spus că „nu sunt Messi”, un băiat, după ce s-a terminat întâlnirea, mi-a șoptit la ureche: „Dumneavoastră sunteți un Messi al scrisului”. Ei cum să nu te dea gata așa o afirmație plină de candoare? Nu că aș ști prea multe despre sus-numitul fotbalist. Și chiar dacă, desigur, rămân la părerea mea: nu sunt!
La începutul Invizibililor ați făcut o descriere foarte frumoasă și, cred eu, adevărată a lumii copiilor. Ce credeți ar trebui să știm noi, adulții, despre copii atunci când le cerem să facă tot felul de lucruri, să-și facă temele sau să citească?
Vedeți, mulți părinți care se cred moderni uită că un copil are nevoie de reguli, la vârsta lui, de ceva care să-i clarifice lumea, ca să aibă niște ancore. De fapt asta diferențiază și jocul de joacă: jocul se bazează pe reguli, joaca e haotică. Copiii trebuie să înțeleagă de mici că viața e un joc, cu reguli și nereguli, dar nu o joacă. Că nu totul e permis și că e mai ușor dacă își fac temele și mai frumos dacă citesc. Să mai spun un lucru care mă deranjează tare de tot la părinți: când telefonul lor e mai important decât copilul, când îi dau mai multă atenție!
Cum poți să crești un cititor? Cum să îi ajuți pe copii și adolescenți să își deschidă pofta pentru citit, mai ales astăzi, când există atâtea distracții și distrageri la îndemână?
Aici cred, iar asta continuă și răspunsul precedent, că cea mai bună metodă e exemplul propriu. Copiii își imită fără să vrea părinții sau bunicii și de-asta și sunt așa de nostimi. Un copil care-și vede părinții și bunicii citind va căuta să facă cât mai repede același lucru. Un copil căruia i se citește de mic va avea această dependență. Un copil care-și vede părinții fumând va dori să încerce cât mai repede să fumeze. Mai e și metoda de a le face, de mici, un raft cu cărțile lor, apoi o bibliotecă a lor. De a-i duce în librării să-și aleagă o carte.
Ultimele testări PISA, cele din 2022, au arătat că elevii români cu vârste de 15 ani au foarte mari probleme în înțelegerea textelor, clasându-se pe penultimul loc din UE la acest capitol. Ce ar trebui să se întâmple în școală pentru a crește nivelul de competență al elevilor în ceea ce privește lectura?
Nu mă pun cu statisticile, dar în școlile pe care le-am vizitat sau la grupurile de lectură cu copiii la care am participat lucrurile stăteau bine și foarte bine. Sigur, 15 ani e o vârstă complicată, una la care capul nu-ți prea stă la nimic, la care preferi fronda sau tăcerea, uneori doar de rușine, dar eu cred că un profesor bun scoate ce e mai bun din elevi și, chiar dacă rezultatele nu se văd pe loc, la un moment dat se vor vedea.
Care este cel mai important lucru pe care l-ați transmite actualilor și viitorilor profesori de română?
Le-aș spune că sunt norocoși că predau literatură română. Pentru că e materia cea mai apropiată de toate aspectele vieții. Să n-o facă excesiv de tehnică, să nu uite că literatură însemnă și viață.
Cea mai puternică imagine a cititorului se află, pentru mine, în Poveste fără sfârşit (sau, cum aş prefera eu titlul românesc, Poveste nesfârşită) de Michael Ende. Bastian s-a ascuns în podul şcolii, cu cartea lui furată. O deschide, ştiind precis că el este în lumea lui reală, într-un pod prăfuit, iar personajele din carte sunt în lumea lor fabuloasă, născută din litere. La un moment dat i se pare că se produce un fenomen curios, se simte curentat, ca şi cum cele două lumi s-ar atinge şi s-ar crea un canal de comunicare între ele, ca şi cum ar putea da mâna cu personajele, iar ele l-ar putea privi drept în ochi. Apoi, în a treia fază, băiatul care citeşte intră cu totul în lumea din carte, e absorbit şi devine personaj alături de eroii de acolo, îi cunoaşte, trăieşte cu ei aceleaşi aventuri, salvând tărâmul fanteziei. În fine, vine o clipă (grea), când trebuie să-şi ia rămas bun de la prietenii lui din viaţa cea nouă, spunându-le că n-o să-i uite niciodată şi, la urmă de tot, iese din carte şi se regăseşte iar în podul prăfuit. Doar că acum are amintiri şi prieteni în plus, existenţa lui s-a colorat. Şi, atenţie: nu sunt amintiri livreşti, sunt, dimpotrivă, amintiri trăite, amintiri ale întâmplărilor la care a participat şi el.
Librăriile sunt pline cu ispite și copiii ar trebui să-și aleagă și singuri cărțile. Dar să nu-i uite pe autorii care au trecut proba timpului, cei pe care te poți bizui „la bine și la greu”. Între ei Michael Ende pe care tocmai l-am amintit, Mark Twain, Lewis Carroll, Frații Grimm, Wilhelm Hauff, P.L. Travers (autoarea cărților cu Mary Poppins), Carlo Collodi, Karl May și câți alții. Depinde și de vârstă, deși eu cred că un copil e capabil să crească și să scadă în vârstă, în funcție de cartea pe care o citește. Sau mai degrabă invers: vârsta cărții se schimbă după a cititorilor.
Într-un interviu pentru Republica, scriitoarea vorbește despre cum poți să crești un cititor într-o lume plină de distrageri și le transmite un mesaj profesorilor de limba română, pe care îi consideră norocoși să predea această materie. „E materia cea mai apropiată de toate aspectele vieții. Să n-o facă excesiv de tehnică, să nu uite că literatură însemnă și viață.”
Ați mai scris despre copilărie însă „pe limba adulților”. Cum ați decis să vă adresați direct copiilor și cum ați început să scrieți pentru copii?
Dintotdeauna mi-am dorit să scriu și pentru copii. Dar nu mă simțeam destul de matură, ca scriitoare, ca s-o fac. Am început cu Invizibilii, pornind de la imaginea cititorilor care dispar în cărțile lor. Ei își lasă trupul la locul lui, pe fotoliu, pe scaunul din bibliotecă, în tren sau în pat, sub lumina veiozei, dar un alt trup cu gândul și inima lor e dat dispărut, se află în adâncurile cărții. De aceea oamenii care iubesc și sunt despărțiți se întâmplă să-și dea întâlnire, seară de seară, în aceeași carte: în felul ăsta sunt împreună. Prima mea carte pentru copii este un fel de artă poetică. A doua a venit de la sine, dezghiocată dintr-o amintire din copilărie. Ea e aventură pur omenească (ideea de a intra în pielea altuia, numită azi empatie), deși avem și o veveriță protagonistă, și m-am distrat scriind-o.
Cu ce e diferit scrisul pentru copii față de scrisul pentru adulți? Pe ce se bazează pactul dvs. cu micii cititorii?
Pe încredere reciprocă. Cred că cititorii mici sunt capabili să înțeleagă mai multe decât ne închipuim, să se entuziasmeze mai ușor decât cinicii cititori adulți, cred în inteligența lor. Iar ei au încredere în noi, scriitorii, asta am simțit la fiecare întâlnire. Apoi e un pact bazat pe sinceritate. Invenție nu înseamnă minciună, lumea pe care o creez pentru ei e una sinceră, în sensul că valorile ei sunt și ale mele, bucuriile ei sunt și ale mele. În fine, pe seriozitate: i-am luat mereu în serios pe copii.
„Ce faci tu aici, mai exact?”
Ce reacții ați avut din partea copiilor care v-au citit cărțile? Care v-a uimit sau bucurat cel mai tare?
O, sunt atât de multe și de variate încât aproape că dau dependență. Mai întâi, privirile. Ochii vioi și încrezători, sfioși și plini de speranță. Apoi cuvintele, bucuria dialogului. Când îi întrebi ceva pe copii, ei îți răspund cu un entuziasm pe care nu știu de ce alte vârste îl pierd. Să-i vedeți numai cum spun care sunt avantajele cititului. Apoi agerimea lor neașteptată, mintea lor deschisă. Eu mor și după greșelile și confuziile lor, mor și după comentariile lor din off, după întrebările lor. O fetiță de vreo 5-6 ani din Timișoara, la un târg de carte, s-a apropiat de mine în timp ce dădeam autografe și m-a întrebat cu un ton foarte serios, ca orice om care vrea să-și sporească știința: „Ce faci tu aici, mai exact?” Sau copiii care abia învăță să vorbească cu „dumneavoastră” și spun în loc de asta „voi” și „voastră”: „Voi când ați început să scrieți? Cartea voastră e așa și pe dincolo”. Apoi cadourile lor, de obicei desene. O fetiță mai măricică mi-a făcut portretul pe un card de metrou și mi l-a dăruit ca pe un tablou, iar pentru mine valorează exact cât un tablou. În fine, la un moment dat când, la o școală, nu știu în ce context am spus că „nu sunt Messi”, un băiat, după ce s-a terminat întâlnirea, mi-a șoptit la ureche: „Dumneavoastră sunteți un Messi al scrisului”. Ei cum să nu te dea gata așa o afirmație plină de candoare? Nu că aș ști prea multe despre sus-numitul fotbalist. Și chiar dacă, desigur, rămân la părerea mea: nu sunt!
La începutul Invizibililor ați făcut o descriere foarte frumoasă și, cred eu, adevărată a lumii copiilor. Ce credeți ar trebui să știm noi, adulții, despre copii atunci când le cerem să facă tot felul de lucruri, să-și facă temele sau să citească?
Vedeți, mulți părinți care se cred moderni uită că un copil are nevoie de reguli, la vârsta lui, de ceva care să-i clarifice lumea, ca să aibă niște ancore. De fapt asta diferențiază și jocul de joacă: jocul se bazează pe reguli, joaca e haotică. Copiii trebuie să înțeleagă de mici că viața e un joc, cu reguli și nereguli, dar nu o joacă. Că nu totul e permis și că e mai ușor dacă își fac temele și mai frumos dacă citesc. Să mai spun un lucru care mă deranjează tare de tot la părinți: când telefonul lor e mai important decât copilul, când îi dau mai multă atenție!
„Un copil care-și vede părinții și bunicii citind va căuta să facă cât mai repede același lucru”
Cum poți să crești un cititor? Cum să îi ajuți pe copii și adolescenți să își deschidă pofta pentru citit, mai ales astăzi, când există atâtea distracții și distrageri la îndemână?
Aici cred, iar asta continuă și răspunsul precedent, că cea mai bună metodă e exemplul propriu. Copiii își imită fără să vrea părinții sau bunicii și de-asta și sunt așa de nostimi. Un copil care-și vede părinții și bunicii citind va căuta să facă cât mai repede același lucru. Un copil căruia i se citește de mic va avea această dependență. Un copil care-și vede părinții fumând va dori să încerce cât mai repede să fumeze. Mai e și metoda de a le face, de mici, un raft cu cărțile lor, apoi o bibliotecă a lor. De a-i duce în librării să-și aleagă o carte.
Ultimele testări PISA, cele din 2022, au arătat că elevii români cu vârste de 15 ani au foarte mari probleme în înțelegerea textelor, clasându-se pe penultimul loc din UE la acest capitol. Ce ar trebui să se întâmple în școală pentru a crește nivelul de competență al elevilor în ceea ce privește lectura?
Nu mă pun cu statisticile, dar în școlile pe care le-am vizitat sau la grupurile de lectură cu copiii la care am participat lucrurile stăteau bine și foarte bine. Sigur, 15 ani e o vârstă complicată, una la care capul nu-ți prea stă la nimic, la care preferi fronda sau tăcerea, uneori doar de rușine, dar eu cred că un profesor bun scoate ce e mai bun din elevi și, chiar dacă rezultatele nu se văd pe loc, la un moment dat se vor vedea.
Care este cel mai important lucru pe care l-ați transmite actualilor și viitorilor profesori de română?
Le-aș spune că sunt norocoși că predau literatură română. Pentru că e materia cea mai apropiată de toate aspectele vieții. Să n-o facă excesiv de tehnică, să nu uite că literatură însemnă și viață.
Cea mai puternică imagine a cititorului se află, pentru mine, în Poveste fără sfârşit (sau, cum aş prefera eu titlul românesc, Poveste nesfârşită) de Michael Ende. Bastian s-a ascuns în podul şcolii, cu cartea lui furată. O deschide, ştiind precis că el este în lumea lui reală, într-un pod prăfuit, iar personajele din carte sunt în lumea lor fabuloasă, născută din litere. La un moment dat i se pare că se produce un fenomen curios, se simte curentat, ca şi cum cele două lumi s-ar atinge şi s-ar crea un canal de comunicare între ele, ca şi cum ar putea da mâna cu personajele, iar ele l-ar putea privi drept în ochi. Apoi, în a treia fază, băiatul care citeşte intră cu totul în lumea din carte, e absorbit şi devine personaj alături de eroii de acolo, îi cunoaşte, trăieşte cu ei aceleaşi aventuri, salvând tărâmul fanteziei. În fine, vine o clipă (grea), când trebuie să-şi ia rămas bun de la prietenii lui din viaţa cea nouă, spunându-le că n-o să-i uite niciodată şi, la urmă de tot, iese din carte şi se regăseşte iar în podul prăfuit. Doar că acum are amintiri şi prieteni în plus, existenţa lui s-a colorat. Şi, atenţie: nu sunt amintiri livreşti, sunt, dimpotrivă, amintiri trăite, amintiri ale întâmplărilor la care a participat şi el.
Dacă ar fi să faceți câteva recomandări de lectură unui copil, ce cărți ați pune pe listă?
Librăriile sunt pline cu ispite și copiii ar trebui să-și aleagă și singuri cărțile. Dar să nu-i uite pe autorii care au trecut proba timpului, cei pe care te poți bizui „la bine și la greu”. Între ei Michael Ende pe care tocmai l-am amintit, Mark Twain, Lewis Carroll, Frații Grimm, Wilhelm Hauff, P.L. Travers (autoarea cărților cu Mary Poppins), Carlo Collodi, Karl May și câți alții. Depinde și de vârstă, deși eu cred că un copil e capabil să crească și să scadă în vârstă, în funcție de cartea pe care o citește. Sau mai degrabă invers: vârsta cărții se schimbă după a cititorilor.
0 Comentarii