Trăiau în bordeie săpate în pământ, cu acoperișul la nivelul solului. Îngrăditurile erau făcute din balegă amestecată cu pământ, iar oamenii erau „foarte rezistenţi la oboseală” şi având toţi, fără deosebire, „înfăţişarea cea mai umilă”. Erau „umiliţi până la ultima expresie la care poate fi o fiinţă omenească. Bărbaţii, femeile şi copiii din fiecare familie, oricât ar fi de numeroşi,
Informațiile culese de Bogdan Bucur în lucrarea ”Devălmăsia valahă (1716-1828) O istorie anarhică a spatiului românesc”, apărută la Editura Paralela 45, în 2008, prezintă mărturiile scrise de către călătorii străini care au trecut prin Țara Românească în perioada 1716 – 1828, la numai 30 de ani de la Unirea Principatelor.
Vina fanariotă
Perioada selectată de autor este marcat în primul rând de o serie de experienţe ticăloase, nefericite şi nenorocite recurente, care au adus grave prejudicii, dacă nu chiar prejudicii insurmontabile în timp, dezvoltării armonioase şi durabile a principatului valah pe termen lung, scrie autorul în chiar prezentarea cărții.
E vorba, evident, de guvernarea fanariotă din Țara Românească impusă de nişte străini – greci din Fanar ”puşi exclusiv pe căpătuială la Bucureşti, al căror unic obiectiv a fost administrarea coruptă a treburilor publice în statul valah (în dorinţa de a acapara şi secătui resursele naturale şi financiare de care dispunea Ţara Românească pentru ca acestea să fie risipite în achiziţii nemăsurate de lux, dar mai cu seamă în scopul licitării şi contra-licitării permanente la Constantinopol a tronului valah)”, după cum scrie Bogdan Bucur..
La toate problemele epocii se adaugă cumplitele calamităţi naturale, meteorologice şi epidemiologice, dar mai cu seamă teribilele dezastre umane (provocate de nesfârşitele războaie, invazii militare, operaţiuni de jaf şi pradă desfăşurate toate pe teritoriul valah, ultimele fiind pornite cu preponderenţă de la sud de Dunăre – un adevărat focar regional de instabilitate), care fac din „Valahia turcească” – „o ţară cu desăv.rşire despuiată, pustiită, jăfuită şi arsă” În veacul al XVIII-lea fanariot. Atenţia călătorilor străini, dar mai cu seamă interesul legitim al „lăcuitorilor” sunt stârnite de spectacolul distrugător al incendiilor izbucnite în special în mediul urban şi generatoare de mari pagube pentru avutul particular şi obştesc adesea accentuate de numeroasele jafuri ale arnăuţilor şi cătanelor domneşti şi ale Agiei, implicate în stingerea focului (aşa cum este cazul din luna februarie 1718, când un astfel de incendiu, stârnit de vânt, porneşte în Bucureşti de la o „casă mică şi proastă”, focul pustiind târgul p.nă în margine, arzând „mănăstiri şi case boiereşti şi tot ce era înainte”
Era o perioadă în care existau succesive ocupaţii şi invazii militare austriece, ţariste şi otomane, în care oraşele valahe, bisericile, mănăstirile, prăvăliile neguţătoreşti şi chiar curtea domnească sunt jefuite, prădate, devastate şi incendiate fără milă.
De exemplu, la 25 iulie 1737 turcii transformă Mitropolia în geamie de „să-nchina într-însa paşii”, iar în luna mai 1769, un puternic detaşament otoman trece Bucureştiul „prin foc şi sabie” vreme de şase-şapte zile, mahalalele Colţea, Măcelari, Săpunari, Sfânta Ecaterina, Olari, Popa Nan, Broşteni, Oţetari ş.a. fiind prădate, oamenii batjocoriţi, schingiuiţi, împuşcaţi sau tăiaţi cu iataganele.
O imagine din 1789 a extravaganțelor atribuite fanarioților din Muntenia: Nicolae Mavrogheni călătorind prin București într-o trăsură trasă de cerbi cu coarnele poleite cu aur. Sursa foto: wikipedia.org
Viața în Țara Românească văzută de străini: Câineni, „un sat mic alcătuit din câteva cocioabe mizerabile”
În 1794, prin luna aprilie-mai, englezul John Sibthorp, întreprinde o călătorie prin Banat, Transilvania şi Ţara Românească. Notează că îndată ce trece de un lazaret şi pătrunde în domeniile turceşti [adică în Ţara Românească], înnoptează în prima localitate valahă cea mai apropiată de graniţa dintre Ţara Românească şi Transilvania austriacă, Câineni, „un sat mic alcătuit din câteva cocioabe mizerabile”.
După ce termină de luat cina „într-o seară calmă şi liniştită, sub cerul liber, într-un peisaj cu adevărat pastoral”, caprele cu iezii lor zburdând în jurul mesei, iar Oltul susurând prin vale, un sărman ţăran valah îi oferă călătorului englez patul său, care ”era atât de plin de paraziţi, încât l-am părăsit pentru podeaua de lut pe care, acoperit cu mantaua de călărie, mi-am petrecut restul nopţii”.
Datorită scrisorilor pe care Christine Reinhard (soţia consulului general al Franţei în Ţările Române, Charles Frederic Reinhard) le expediază din Câineni şi Bucureşti, la 11 şi 17 iulie1806, ni s-a păstrat chiar şi o descriere a „celei mai bune case” din acelaşi sat de graniţă Câineni, în care înnoptează şi familia de diplomaţi francezi, după ce gazda a avut bunăvoinţa să se mute în grajd, ca să lase la îndemâna înalţilor oaspeţi singura încăpere a locuinţei, al cărei mobilier se compune doar dintr-un pat foarte mare de lemn, acoperit cu un covor ordinar.
”Ne vom cuibări cum vom putea mai bine şi, în ce mă priveşte, îmi voi veghea copilaşii căci e atâta murdărie, încât mă aştept la o noapte foarte agitată. Prevederile mele s-au împlinit căci în adevăr am plecat de la Câineni fără să mă fi odihnit.
Un alt călător englez, James Dallaway, relatează condiţiile de locuire oferite, în anul 1794, prin lunile aprilie-mai, de un bordei valah, în care un călător străin care tranzita Ţara Românească putea înnopta, precizând că „în coliba în care am dormit, erau şi copii şi oi şi iezi şi păsări”.
”Eu am avut prilejul să dorm în paie, pe o platformă mai ridicată, înconjurat de această companie gălăgioasă. Ţăranii au fost bine plătiţi pentru această găzduire, renunţând cu plăcere la colibele lor”.
Confesându-i-se mamei sale, într-o scrisoare expediată din Ţara Românească, în acelaşi an 1794, prin lunile iunie-iulie, John Bacon Sawrey Morritt mărturiseşte că în cursul călătoriei de la Sibiu la Bucureşti, aproape că nu a intrat în nicio casă, „nici chiar să mâncăm”, căci satele şi colibele [din Ţara Românească] sunt atât de sărăcăcioase, „încât am dormit întotdeauna în trăsurile noastre sau sub un pom mai degrabă decât să folosim o laviţă” (paturile fiind necunoscute pe atunci în Ţara Românească) şi „să ne umplem de păduchi”
Înnoptând într-un bordei valah
Tranzitând Ţara Românească, în primăvara anului 1802, în tovărăşia ambasadei turceşti ce mergea de la Constantinopol în Franţa, colecţionarul de antichităţi şi mineralog englez, Edward Daniel Clarke, menţionează faptul că prima staţiune valahă de poştă, din nordul Dunării, este localitatea Daia, „un sat păcătos”, unde observă felul de a trăi al valahilor, „înfăţişat de un pat de lemn, însă folosit mai mult ca un divan turcesc decât ca pat, căci era acoperit de o rogojină, pe care şedea un bărbat cu picioarele încrucişate sub el şi trăgea tutun din lulea”.
Ţăranii din Ţara Românească, după cum presupune Edward Daniel Clarke, vieţuiesc într-o stare de „cvasiinaniţie”, fiind „despuiaţi” de tot ce ar trebui să posede şi „întreaga populaţie este redusă la starea cea mai umilă de iobăgie”, locuind „în colibe de lut şi acoperite cu stuf, fără nici o îndulcire a vieţii”.
Dacă ţăranul poate într-un chip oarecare să-şi facă rost numai doar de strictul necesar pentru a nu muri de foame, el nu mai caută nimic altceva.
Aceeaşi localitate de graniţă Daia este remarcată în octombrie 1805 şi de către Louis Allier de Hauteroche, care tranzitează Ţara Românească, călătorind de la Constantinopol la Paris. Cu această ocazie călătorul străin menţiona faptul că satul Daia este „o îngrămădire de câteva bordeie săpate în pământ, cu acoperişul la nivelul solului, care ţine pământul, paiele şi trestia cu care aceste ciudate locuinţe sunt acoperite”, iar locuitorii „foarte rezistenţi la oboseală” şi având toţi, fără deosebire, „înfăţişarea cea mai umilă”, „umiliţi până la ultima expresie la care poate fi o fiinţă omenească, îndură răbdători tot felul de jigniri şi de apăsări” în acelaşi fel şi de aceeaşi mărime”, având „pereţii din lut şi acoperişurile din paie”. Într-una din aceste locuinţe subterane, delo „potrivite pentru a-i feri pe locuitori de asprimea iernii”, bărbaţii, femeile şi copiii din fiecare familie, oricât ar fi de numeroşi, dorm toţi de-a valma, iar păturile lor, „care le slujeşte şi de saltele şi de învelitoare”, constau dintr-o bucată de dimie groasă de lână.
Totuşi, atâta timp cât le îngăduie starea timpului, locuitorii ocupă partea clădită deasupra pământului, dar iarna se retrag în nişte bordeie săpate sub pământ, unde căldura se păstrează uşor cu ajutorul unui foc mic făcut din gunoi uscat şi din câteva crăci de copaci şi care slujeşte totodată pentru ca să-şi gătească hrana lor sărăcăcioasă.
Hrana obişnuită a ţăranilor valahi, despre care face vorbire William Wilkinson, este alcătuită, potrivit diplomatului britanic, „dintr-un fel de aluat, făcut din mălai, amestecat câteodată cu lapte, pe care îl numesc mămăligă”. În primele două sau trei zile după un post îndelungat, ei îşi îngăduie să guste cu zgârcenie ceva carne, dar cei mai mulţi nu pot să-şi îngăduie un ospăţ atât de bogat şi ei se mulţumesc cu ouă prăjite în unt şi cu ceva lapte pe lângă mămăliga lor.
Un alt călător britanic, medicul William Michael, remarca, tranzitând Ţara Românească de la Bucureşti la Dunăre, în ianuarie1818, faptul că „satul în care ne-am oprit pentru a schimba caii putea foarte bine fi socotit drept sălaşul grosolan al hoardei celei mai necivilizate”, locuinţele valahe (catalogate drept „hrube subpământene”) fiind „toate clădite în acelaşi fel şi după acelaşi plan”.
O odaie pătrată (făcută din nuiele împletite ale căror locuri goale erau umplute cu glod uscat), având un acoperiş de papură, alcătuia un fel de intrare într-o bortă sub pământ la care te coborai pe câteva trepte; pe din afară, bordeiul de-abia se înălţa deasupra pământului...
Hoceagul (făcut din papură sau din crengi împletite împreună) arăta centrul movilei ce semăna mai degrabă cu ascunzătoarea unei cârtiţe, ce, îngropându-se în pământ, şi-ar fi aruncat pe spate o grămadă de ţărână decât cu o locuinţă omenească.
Harta României - anii 1870 - Una dintre primele hărți care apar într-un atlas britanic cu denumirea oficială suprapusă peste "Moldova" și "Muntenia". Sursa foto: roconsulboston.com
Îmbrăcămintea: cojoace de blană ce-şi păstrau toată lâna aşa cum este jupuităde pe spinarea oilor”
O mărturie privitoare la vestimentaţia inedită, pentru un european, a locuitorilor din localitatea ilfoveană Băneasa îmbrăcaţi cu „cojoace de blană ce-şi păstrau toată lâna aşa cum este jupuită de pe spinarea oilor” lasă, la 1824, un alt călător englez, capelanul anglican Robert Walsh, care remarcă faptul că bordeiele „scobite în pământ” ale ţăranilor valahi (în care vara locuiesc deasupra pământului, iar iarna dedesubtul său), împrăştiate pe un imaş gol („fără un pom sau gard şi fără niciun fel de arătură”), erau împrejmuite de „un gard de nuiele împletit” şi construite din ziduri de noroi acoperite cu paie, având o adâncitură mare ca o pivniţă.
Nu se vedea deasupra pământului decât vârful acoperişului, care alcătuieşte o parte din bătătura curţii. Se aflau câteva deschizături care lăsau să iasă fumul şi să pătrundă lumina şi aerul. Unul din bordeiele în care am intrat era o cârciumă. Avea o pivniţă plină de butoaie, cu mai multe încăperi care se deschideau la aceeaşi adâncime, având mirosul şi înfăţişarea unor morminte.
Prin martie-aprilie 1827, trecând, în drum spre Dunăre, prin câteva sate cu bordeie subpământene „a căror înfăţişare se asemuia unor grămezi de băligar”, căpitanul de marină englez Charles
Colville Frankland consemnează faptul că aceste colibe mizerabile consistă pur şi simplu dintr-o săpătură alungită în pământ, adâncă cam de trei picioare, deasupra căreia este aruncat un acoperiş de paie şi trestie şi remarcă în acelaşi timp că „nu poate fi ceva mai decăzut decât viaţa ţăranului român”.
Extrema mizerie în care se zbate populaţia săracă a Ţării Româneşti şi starea jalnică a satelor, vestimentaţia zdrenţăroasă şi hrana mizerabilă a ţărănimii valahe (care este mămăliga), precum şi faptul că în Oltenia sunt puţine oraşe şi acestea nenorocite, toate aceste aspecte sunt remarcate, la 1830, de croitorul german P.D. Holthaus, care apreciază că este un chin să vezi „cum arată de istovită şi lipsită de orice lucrare a pământului această ţară roditoare”, în care sărăcia şi mizeria stăpânesc chiar şi printre boieri.
”Satele stau ascunse în văi şi nu pot fi văzute din depărtare deoarece casele sunt în pământ. Acestea sunt ciudat clădite. Cobori, de obicei, opt trepte în pământ şi intri printr-o mică deschidere în două sau trei încăperi separate care se numesc camere. Deasupra se află un mic acoperiş făcut din buruieni sau papură şi cu pământ îndesat. Coşul, din spini împletiţi cu trestie, serveşte în acelaşi timp şi de geam prin care coboară lumina zilei. În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas; locuitorii nu ştiu ce va să zică un pat, ei au mai degrabă un culcuş alcătuit din papură, se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei. I-am văzut adesea culcaţi în vizuinile lor în faţa unui foc mare, uscându-şi hainele, prăjindu-şi porumbul sau grâul turcesc şi fumând”,, povestește croitorul german, citat în cartea lui Bogdan Bucur.
Ceremonialul meselor la boierii români
În casele boierești se respecta, într-o ordine clară, un întreg şir de activităţi, un protocol de care beneficiau toţi musafirii, în special pentru masa de prânz şi pe care surse diferite ni-l descriu într-o manier similară, scrie Necula Diana-Florentina în lucrarea, ”Ce mâncau și ce beau românii în secolul al XVIII-lea?”.
Deşi nu se precizează clar în alte izvoare, din Amintirile lui Radu Rosetti aflăm că erau trei mese pe zi:micul dejun de astăzi era numit “zacusca” şi se lua în jurul orei 10, prânzul era servit între 2 şi 3 după-amiaza, în timp ce masa de seara, la fel de copioasă ca şi celelalte, pe la ora 10 seara. Cartea ”Revoluţiile Valahiei”, scrisă de Anton-Maria del Chiaro, în calitate de secretar al lui Constantin Brâncovranu relatează pe larg toate etapele pe care amfitrionul trebuia să le respecte, onorându-şi oaspeţii.
Mai întâi invitaţii se întreţin cu gazda într-o altă odaie decât aceea unde va avea loc prânzul, unde sunt serviţi cu şerbet ori cu votcă şi se aduce apă pentru a-si spăla mâinile în “ligheane turceşti, de aramă spoită, cu capace găurite, lucrate cu multă artă şi aduse special din oraşul Serai din Bosnia” Se vorbește, de asemenea, despre acelaşi protocol ce are loc înaintea mesei propriu-zise, distribuţia sarcinilor între servitorii casei fiind făcută la o simplă bătaie din palme a stăpânului, care înlocuia clopoţelul din Occident: unul aduce ciubucele, unul aduce o farfurioară cu dulceţuri de trandafiri şi o linguriţă, din care se servesc toţi musafirii, altul răspândeşte esenţe frumos mirositoare în odaia cu pricina şi alţi doi aduc ceşti cu cafea şi pahare cu apă, pe care invitaţii o beau de obicei după degustarea dulceţurilor.
Refuzul musafirului de a gusta din toate cele puse la dispoziţie de gazdă, era considerat o dovadă de necinste.
După acest moment, toţi invitaţii treceau într-o altă odaie, unde se ţinea ospăţul propriu-zis, de unde, în mod normal, nu trebuia să lipsească preotul, care binecuvanta sub ochii tuturor bucatele, înmuind o bucată de pâine în mâncare, după ce spune “un Tatăl Nostru în greceşte sau slavoneşte”
Atunci când binecuvantarea mesei şi rugăciunea de mulţumire iau sfârşit, oaspeţii, “inclinându-se uşor în faţa gazdei” se aşează la masă, însă nu întâmplător, ci în funcţie de rang, spune del Chiaro, capul mesei fiind rezervat stăpânului casei.
Tot stăpânului casei îi revine dreptul de a bea primul pahar de vin, servind apoi pe toţi invitaţii săi, cu acelaşi pahar, care trece din mână în mână. După terminarea mesei, gazda îşi invită musafirii în aceeaşi odaie în care serviseră votcă şi dulceţuri, pentru a se spăla din nou pe mâini.
Tot aici sunt servite şi cafelele, dar şi nelipsita narghilea. Mulţumind pentru toate cele oferite, invitaţii pleacă spre casele lor, iar capul familiei este primul care se retrage în odaia proprie, “în vederea siestei”, care succede de obicei prânzului, atât în zilele lungi de vară, cât şi în cele de iarnă.
0 Comentarii