Timpurile în care italienii emigrau în România și făceau munca grea pe care românii refuzau să o facă

Emigrarea italiană în România este un fenomen istoric complex și vast, care a influențat profund ambele țări. Pentru a înțelege această dimensiune, trebuie să ne întoarcem în timp și să explorăm contextul istoric și cultural în care italienii emigrau în România, dar și impactul acestora asupra ambelor societăți.

În cartea „Veneti in Romania”, semnată de reputatul Roberto Scagno și colaboratorii săi, Paolo Tomasella și Corina Țucu, se oferă o analiză detaliată a emigrației italiene în România, cu accent pe regiunea Veneto și perioada cuprinsă între anii 1870 și 1948. Această lucrare aduce în prim-plan o perspectivă rar abordată, care pune în lumină contribuția semnificativă a comunității italiene la modernizarea și dezvoltarea economică a României în acea perioadă.

În contextul european al secolului al XIX-lea, România a fost percepută de emigranții italieni drept o destinație promițătoare, care le oferea oportunități de creștere socială și economică. Deși emigrarea a început timid, ea a câștigat amploare în decursul timpului, atrăgând aproximativ 60.000 de italieni în diverse domenii de activitate, de la construcții și inginerie la comerț și cultură.

Odată cu înființarea Regatului României în 1881, țara a devenit din ce în ce mai atractivă pentru emigranții italieni, în special din regiunea Veneto și Friuli. Guvernul român a făcut eforturi semnificative pentru modernizarea infrastructurii țării, deschizând astfel ușile pentru mâna de lucru calificată venetă și friulană, astfel că aceștia ocupau locurile de muncă pe care românii societății de la acea vreme le refuzau.

Printre principalele domenii în care italienii au contribuit la dezvoltarea României se numără construcțiile publice și private, precum drumuri, poduri, căi ferate, biserici și școli. De asemenea, emigranții italieni au jucat un rol important în sectorul comercial, formând comunități stabile în marile orașe portuare precum Galați, Brăila și Constanța.


Italienii emigrau în România, părând o țară promițătoare

Pe lângă contribuțiile lor economice, emigranții italieni au adus și influențe culturale semnificative în România. Aceștia au fondat instituții culturale și religioase, au promovat schimburile culturale între cele două țări și au susținut diverse proiecte educaționale și filantropice.

Un exemplu elocvent este figura jurnalistului Luigi Cazzavillan, care a fondat mai multe publicații bilingve și a fost un promotor activ al relațiilor culturale italo-române. De asemenea, arhitecți și artiști italieni precum Geniale Fabbro, Domenico Rupolo și Giovanni Schiavoni au contribuit la peisajul cultural și arhitectural al României, lăsând în urmă opere remarcabile.

Cu toate acestea, emigrarea italiană în România nu a fost lipsită de provocări și dificultăți. De-a lungul anilor, au existat tensiuni sociale și politice între comunitățile italiene și autoritățile locale, iar uneori emigranții au fost supuși discriminării și exploatării.


După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist în România în 1948, emigrarea italiană în țară a încetat brusc, ajungând ca în prezent, să fie aproximativ 3.000 de italieni care preferă România pentru a-și petrece viața. Noile politici economice și sociale ale regimului comunist au dus la naționalizarea întreprinderilor și la o restrângere a libertății de mișcare și de activitate pentru străini.

Totuși, amprenta culturală și economică lăsată de emigranții italieni în România rămâne vizibilă și astăzi. Multe dintre clădirile și infrastructurile construite de italieni sunt încă în picioare, iar influența lor culturală continuă să se resimtă în diverse aspecte ale vieții sociale și artistice din România. Astfel, emigrarea italiană în România reprezintă nu doar o pagină importantă din istoria ambelor țări, ci și un exemplu elocvent al modului în care migrația poate influența și transforma societățile și culturile reciproc, potrvit ICR.