Viața mea de profesor: pierdut stimă de sine, o declar nulă! Mă trezesc la 6.30 în fiecare dimineață, la 8 sunt la catedră. Cu mirobolanta stare de spirit care reiese din cele de mai sus, când apar în fața elevilor mă ia durerea de cap. Gălăgie, înjurături, un ,,A venit bă, coa*e!". Apoi constat că 3-4 și-au uitat caietele, 5 încă dorm, 6 lipsesc, 2 vorbesc urât, 1 stă pe telefon și tot așa...

Am terminat Politehnica și am ales să mă fac profesor tocmai pentru că aveam o părere proastă despre profesori. Îi vedeam ca pe niște oameni orgolioși, îngâmfați, care iau un ban de la stat și au beneficii, iar ei tot se plâng. Rezultatele copiilor sunt foarte slabe iar ei nu-și asumă responsabilitatea, cu metodele lor expirate și fără dorința de a aplica metode moderne de predare.

Așa că mi-am dorit să fiu profesor și am rămas în București într-o garsonieră închiriată. De ce? Pentru că mi-am închipuit că va fi așa: voi fi un tip tânăr, inteligent, relaxat, îmbrăcat cu stil, care va avea non stop zâmbetul pe buze și va glumi la ore, iar elevii vor fi fermecați și vor învăța din ce în ce mai bine, pentru că le voi oferi un model pozitiv. La ieșirile cu prietenii le voi povesti întâmplări de la școală, iar ei mă vor invidia pentru locul meu de muncă interesant și pentru oportunitatea de a schimba destine în bine și de a educa.În vacanțe voi merge în câte un city break ca să vizitez muzee și teatre din toată lumea. Le voi povesti elevilor la școală despre ele ca să le trezesc interesul. Îmi voi cumpăra cele mai interesante cărți și le voi lua cu mine la școală, iar din când în când voi uita câte una pe catedră ca să-i inspir pe copii să citească. O să lăcrimez de fericire când elevii mei vor obține rezultate deosebite, în aplauzele admirative ale colegilor!

Realitatea, după ce chiar am devenit profesor: din salariul de până în 3000 de lei, după ce plătesc chiria și facturile lunare, rămân bani de mâncare (mai de duzină așa) până aproape de data la care vine următorul salariu. Adică îmi mai trimit și părinții. Iar la școală în loc de pachet prefer să iau câte un covrig cu susan sau o merdenea, tot din considerente financiare. Noroc că se face cafea în cancelarie și că vine ziua câte unei colege și aduce pizza, sucuri. Slavă Domnului că ziua mea e vara! Cât despre hainele moderne, am apucat să cumpăr trei cămăși și-o pereche de blugi. După care nu mi-am mai permis nimic, nimic. Rulez cămășile la aceeași pereche de pantaloni. Ieșiri cu prietenii? Maxim o dată pe lună, nu-mi permit mai mult, nici city-break-uri și nici spectacole sau muzee. Am și auzit vorbe: ,,ăsta de când e profesor s-a făcut cu nasul pe sus, nu ne mai bagă în seamă!" Și eu sunt un amărât. Cărți nici atât, mai ales că trebuie să achit și cursuri de formare.

Relaxare? Nici gând.

Uneori, după orele din program avem pregătire suplimentară sau ore de recuperare cu elevii. Seara sunt frânt. În week-end-uri corectez, gândesc lecții, întocmesc hârtii.

Mă trezesc la 6.30 în fiecare dimineață, la 8 sunt la catedră. Cu mirobolanta stare de spirit care reiese din cele de mai sus, când apar în fața elevilor mă ia durerea de cap. Gălăgie, înjurături, un ,,A venit bă, coa*e!". Apoi constat că 3-4 și-au uitat caietele, 5 încă dorm, 6 lipsesc, 2 vorbesc urât, 1 stă pe telefon și tot așa...

Seara în tramvai dacă se nimerește câte-un grup de elevi stau la 2 metri, fără să salute de parcă nu ești profesorul lor și mai scapă tare câte o glumă deocheată la adresa ta. De curând au tras un vânt tare când au trecut pe lângă mine, coborând în hohote de râs. Noroc că nu era decât o doamnă de vreo 70 de ani care mă privea cu milă. Mare respect am câștigat! Pierdut stimă de sine, o declar nulă!

Și am încercat toate strategiile. Le-am fost și prieten și profesor exigent. Nu a mers! Când predai la gimnaziu, constați că lipsa celor 7 ani de-acasă ajunge la apogeu și nu poate fi pansată de nicio strategie! De ce spun asta? Eu nu sunt diriginte, dar am fost chemat de colegele mele la două ședințe cu părinții și m-am oripilat!

Doar un sfert dintre părinți erau oameni normali, așa cum știam eu că trebuie să fie niște părinți. Restul... în trening, unii stăteau pe telefoane, respect zero pentru școală, mestecau gumă. Contraziceau diriginta, vorbeau aproape răstit. O lipsă de politețe de nedescris.

Ce să vă mai spun? Încă mai sper, nu o să mă las bătut, aștept să văd ce decizii se iau anul acesta, o să încerc să schimb și școala. Mai ales că nu vreau să mă duc la Titularizare, din principiu. Oricum nu știu dacă voi rămâne în sistem.

Am vrut să scriu aceste rânduri ca să pun și eu o cărămidă la adevărul despre viața de profesor din prezent.

Ovidiu L.

Sursa: educatieprinlectura.ro