Cum clocotea Capitala pe caniculă în urmǎ cu peste jumătate de secol: „Trotuarele dogoreau la 60 de grade. La ștrand, lumea se luptă pe un metru de apă”

Bucureștenii au trecut de-a lungul timpului prin numeroase veri de coșmar din cauza caniculei, însă au găsit refugii în ștranduri, păduri și parcuri, atunci când străzile orașului deveneau insuportabil de încinse. Povestea celui mai vechi ștrand a fost marcată de un episod tulburător.

Canicula din timpul verii a fost, de-a lungul timpului, una dintre cele mai mari probleme de sezon ale locuitorilor Capitalei. Cu mulți ani înainte ca aerul condiționat să devină un aliat obișnuit împotriva temperaturilor de peste 40 de grade, pădurile din jurul orașului, parcurile, apele Dâmboviței, lacurile, piscinele și ștrandurile erau considerate cele mai utile locuri de refugiu împotriva temperaturilor extreme.

„Destinul estival al bucureșteanului e același: să trăiască cu soarele arzător deasupra capului și cu asfaltul parcă de jăratec dedesubt. Pentru a smulge câteva ceasuri măcar acestei existențe toride, citadinul caută un refugiu de răcoare în parcurile din jurul Capitalei, dar mai cu seamă la ștrandurile ivite ca o binefacere în marginile Capitalei”, informa Realitatea Ilustrată în 1939.

Apele Capitalei, prea murdare pentru a fi căutate în timpul caniculei

În anii ’20, autoritățile atrăgeau frecvent atenția localnicilor că lacurile din București și apa Dâmboviței nu erau deloc potrivite pentru scăldat.

„În ceea ce privește lacurile de la periferia Capitalei, recunosc că nu numai că nu sunt atrăgătoare, fiind murdare și adeseori mocirloase, dar ele, prin abundența papurei și a ierburilor, sunt și periculoase, chiar și pentru aceia care știu să înoate. Râul Dâmbovița, de asemenea, nu este, prin trecerea-i prin București, decât un canal murdar și, chiar de ar fi curat, dat fiind micimea și lipsa sa de adâncime, tot nu ar fi de vreun folos pentru scăldat”, informa ziarul Dimineața, în vara anului 1925.

La scăldat în Dâmbovița. Sursa: Dimineața. 1925

Atunci, Capitala avea doar 4–5 piscine, aproape toate, cu excepția celei din Grivița, înșirate de-a lungul Dâmboviței, accesibile localnicilor din cartierele apropiate și, uneori, doar bărbaților.

Prima zi de ștrand în Capitală a făcut trei victime

Abia în anii ’30 ștrandurile din Capitală au început să devină populare. Cel mai vechi dintre ele, Ștrandul Kiseleff (numit ulterior Tineretului), a fost inaugurat în vara anului 1929, după ce a fost amenajat în mai puțin de două luni. În prima zi, mii de oameni au venit la ștrand, însă trei dintre ei au murit.

„Bazinul cu apă proaspătă a făcut ca bucureștenii, persecutați de căldură în ultima vreme, să aștepte cu nerăbdare deschiderea ștrandului. Duminica, încinsă de arșiță, a fost o zi nimerită pentru debut, într-un ștrand ce oferea, în afară de apă, tot felul de agremente. O lume imensă s-a grăbit, încă de dimineață, să ocupe cele 2.000 de cabine. Pe la amiază s-a întâmplat prima victimă. Un tânăr s-a aruncat în apă de pe trambulină și nu s-a mai ridicat la suprafață decât târziu – fără viață. Spre seară, alt accident mortal, în persoana unui militar. Și ceva mai târziu, alt tânăr înecat al cărui cadavru n-a fost încă pescuit”, informa ziarul Dimineața, în iulie 1929.

O parte din vină o aveau șefii ștrandului, care nu au împiedicat aruncările în apă, deși cantitatea era insuficientă. Însă presa relata că victimele erau, la rândul lor, lipsite de experiență. Două dintre ele nu știau să înoate, iar a treia a plonjat în cap, lovindu-se de beton, neștiind că apa bazinului avea mai puțin de doi metri adâncime.
Ștrandurile i-au cucerit pe bucureșteni

În anii următori, alte ștranduri și piscine au fost deschise în Capitală, devenind tot mai populare, în special în zilele caniculare. Numeroși localnici le considerau un aliat obișnuit împotriva caniculei și locurile care făceau vara mai suportabilă în Capitală.

„Ne amintim că la apariția celui dintâi ștrand, numai cu câțiva ani în urmă, o adevărată campanie a fost dezlănțuită în numele moralei ultragiate și al altor zeități sacre, dar, cu timpul, până și cei mai înverșunați vrăjmași ai ștrandului s-au încredințat că niciun manual de morală nu poate întreține mai sănătos corpul omului, ca elementele cu adevărat divine: apa, soarele, lumina. A le interzice înseamnă a săvârși un atentat, a le înlesni înseamnă a face o operă de civilizație. De altminteri, graba cu care mulțimea bucureșteană s-a familiarizat cu această desfătare sănătoasă dovedește cât de mult corespunde unei adevărate nevoi populare”, informa Realitatea Ilustrată în 1939.

Până la urmă, și cei mai sceptici bucureșteni în privința ștrandurilor păreau să le recunoască importanța, informa presa interbelică.

„Mii de oameni s-au îndreptat spre ștrandurile cu apă încropită ale Bucureștiului. Acolo, de-a valma, tineri și bătrâni se luptă pentru un metru pătrat de apă, pentru un metru pătrat din suprafața lacului, unde să-și ascundă trupul pârjolit de soare. Întâlneai ieri la ștranduri oameni pe care niciodată nu ai fi crezut că îi vei vedea acolo. Cucoane care credeau că ștrandul e pentru copii, bătrâni pe care îi întâlnești pe stradă în haine negre și alți cetățeni pentru care scăldătoarea aceasta modernă e un loc de reuniune nu prea serioasă și-au lăsat, alături de ștaif și cravată, părerile acasă și s-au refugiat, goniți de caniculă, spre locurile pline de trupuri goale, unde abia găseai o palmă de apă liberă”, nota ziarul România - Capitala, în 1939.