În septembrie 1960, guvernul român a aprobat construcția barajului Vidraru pe râul Argeș, în Munții Făgăraș, iar comunitatea tehnică internațională era sceptică. Proiectul era extrem de ambițios - un baraj în arc dublu de 166 metri înălțime și 305 metri lungime la coronament, cel mai înalt din Europa la acea vreme, construit într-o vale îngustă, între pereți stâncoși verticali, în condiții montane extreme. Echipa de proiectare, condusă de inginerul Dumitru Dumitrescu, avea un avantaj crucial - studiaseră barajele Glen Canyon din SUA și Grande Dixence din Elveția.
Au realizat că forma în arc dublu permite economisirea semnificativă de beton, transferând presiunea apei pe pereții naturali ai văii, în loc să o reziste prin greutate proprie. Inovația lor - tehnica de turnare continuă în condiții de ger - includea aditivi chimici care permiteau întărirea betonului chiar și la minus 15 grade. Construcția a mobilizat 4.200 de muncitori, care au excavat 1,8 milioane metri cubi de rocă pentru fundații, au turnat 420.000 de metri cubi de beton în 1.840 de zile consecutive, indiferent de vreme, și au instalat 6.800 de tone de armătură metalică. Cel mai dramatic moment a fost testul de rezistență din aprilie 1966, când lacul artificial a fost umplut treptat, creând presiune de 2,1 milioane de tone pe structură.
Barajul s-a flexat exact 23 centimetri, cum era calculat, demonstrând o rezistență impecabilă. Barajul Vidraru nu doar că produce energie electrică - 220 MW, adică 8% din consumul național - ci și dovedește că România poate efectua lucrări hidroenergetice de nivel mondial fără expertiză străină. După 59 de ani, barajul funcționează impecabil, a rezistat cutremurelor din 1977 și 1986 fără fisuri și continuă să producă energie curată. Cei care trec pe DN7C pe coronamentul barajului, privind în jos spre Argeș, nu realizează că calcă pe una dintre cele mai impresionante realizări ale ingineriei românești.
.webp)
.jpg)
0 Comentarii