Temperaturile au scăzut drastic, ajungând frecvent sub minus 25 de grade Celsius, ceea ce a făcut ca intervenția umană să fie extrem de dificilă și periculoasă. În București, stratul de omăt a atins dimensiuni istorice, iar fotografiile vremii arată tramvaie blocate pe șine, îngropate aproape complet în nămeți.
Transportul public de suprafață a fost paralizat total, vehiculele devenind simple obstacole albe în peisajul urban încremenit. Singura modalitate de deplasare a rămas mersul pe jos, adesea prin șanțuri înguste săpate de cetățeni pentru a crea culoare de trecere printre zidurile de zăpadă care depășeau înălțimea unui om. La periferiile orașelor și în satele de câmpie, casele mai scunde au fost acoperite integral de troiene. Locuitorii s-au trezit într-o dimineață în întuneric, ferestrele și ușile fiind blocate de masivul alb. Pentru a ieși afară, mulți au fost nevoiți să sape tuneluri prin zăpadă dinspre pod sau ferestrele de la etaj, creând o rețea de galerii pentru a ajunge la vecini sau la sursele de apă.
Operațiunea de deszăpezire a necesitat un efort colectiv uriaș, bazat în mare parte pe munca manuală, deoarece utilajele mecanizate erau puține la acea vreme. Zeci de mii de oameni au ieșit cu lopeți pentru a elibera liniile de tramvai și arterele principale ale Capitalei. Zăpada era încărcată manual în căruțe și camioane, fiind transportată și aruncată în albia râului Dâmbovița, care a servit drept canal natural de evacuare.
Satele din Bărăgan și Dobrogea au rămas izolate săptămâni întregi, fără legături telefonice sau rutiere funcționale. Proviziile de alimente, lemne și petrol pentru lămpi au devenit vitale, iar solidaritatea comunităților a fost esențială pentru supraviețuire. Oamenii și-au împărțit resursele de făină și mălai, iar medicii și moașele se deplasau pe schiuri sau sănii trase de cai pentru a ajunge la cazurile urgente.
Meteorologii au explicat ulterior că fenomenul extrem a fost cauzat de o conjunctură atmosferică rară: întâlnirea unui ciclon mediteranean încărcat cu umiditate cu o masă de aer polar extrem de rece venită dinspre Câmpia Rusă. Această convergență a generat precipitații solide abundente într-un timp scurt, desfășurate în mai multe reprize succesive, cunoscute popular sub numele de „vizele” iernii.
Vizibilitatea în timpul viscolului a fost redusă la zero, un fenomen de „whiteout” care a dezorientat complet pe oricine încerca să se aventureze afară. Orientarea devenise imposibilă chiar și pe distanțe scurte, de câțiva metri, riscul de rătăcire fiind major chiar în propria curte. Zgomotul vântului era continuu și asurzitor, un vuiet care a ținut oamenii în case zile și nopți la rând.
După încetarea ninsorilor, munții de zăpadă adunați pe marginile străzilor formau canioane adânci, prin care abia se putea zări cerul. Acoperișurile clădirilor au trebuit curățate de urgență, deoarece greutatea zăpezii amenința structura de rezistență a imobilelor. Pericolul țurțurilor uriași formați la streșini a reprezentat o altă amenințare serioasă pentru pietonii care circulau prin tranșeele de zăpadă.
Topirea ulterioară a acestor cantități imense de zăpadă a provocat îngrijorări majore privind inundațiile. Primăvara care a urmat a fost una dificilă, solul fiind saturat de apă, iar debitul râurilor a crescut considerabil. Totuși, acest surplus de umiditate a refăcut rezervele de apă din sol, fiind benefic pentru agricultură după o perioadă anterioară mai secetoasă.
Această iarnă a rămas adânc întipărită în memoria colectivă sub numele de „Marele Viscol”. Poveștile despre tunelurile săpate prin omăt și despre solidaritatea oamenilor în fața naturii s-au transmis din generație în generație. Evenimentul rămâne un etalon meteorologic pentru severitatea iernilor românești, fiind termenul de comparație suprem ori de câte ori ninge abundent în prezent.
.jpg)
0 Comentarii