România a produs în al Doilea Război Mondial unul dintre cele mai performante avioane de vânătoare ale momentului: IAR 80, fabricat la Brașov. Inginerii români au reușit să creeze o aerodinamică excepțională, iar piloții români au reușit cu acest avion performanțe incredibile, inclusiv apărarea rafinăriilor de la Ploiești împotriva avioanelor americane mult mai avansate tehnologic.

Motorul care propulsa acest aparat de zbor era un IAR K14, o versiune produsă sub licență a unui model francez Gnome-Rhône. Acesta dezvolta aproximativ 1000 de cai putere, asigurând o viteză maximă de peste 500 de kilometri pe oră. Deși nu avea injecție directă ca motoarele germane, fiabilitatea sa era legendară, permițând piloților să opereze în condiții dificile și să revină la bază chiar și cu avarii tehnice majore la sistemul de propulsie.

Designul fuselajului era extrem de modern pentru acea perioadă, fiind inspirat parțial din avionul de competiție polonez PZL P.24, dar rafinat semnificativ de echipa condusă de profesorul Ion Grosu. Cabina pilotului era plasată mult în spate, oferind o vizibilitate excelentă în timpul manevrelor strânse, dar limitând câmpul vizual la aterizare și decolare. Această poziționare a devenit o marcă distinctivă vizuală a avionului românesc, recunoscută imediat de cunoscători.

Dotarea tehnică a variat de la primele modele până la cele finale, evoluând pentru a face față blindajelor tot mai groase ale inamicilor. Variantele inițiale aveau doar mitraliere ușoare, dar versiunile ulterioare, precum IAR 80C sau IAR 81, au fost echipate cu tunuri automate de calibru 20 mm, produse de Ikaria. Această putere de foc sporită permitea angajarea țintelor aeriene robuste, precum aeronavele cvadrimotoare, de la o distanță sigură.

Punctul forte al acestui aparat nu era viteza de croazieră la altitudini mari, unde motoarele cu compresor ale aliaților erau superioare, ci manevrabilitatea la joasă înălțime. Piloții români reușeau viraje strânse și eschive pe care avioanele americane grele, precum P-38 Lightning, nu le puteau urmări. În lupta aeriană apropiată, agilitatea IAR-ului compensa lipsa de putere brută, transformându-l într-un adversar redutabil.

Momentul de glorie al acestui avion a fost în timpul operațiunii „Tidal Wave” din august 1943, când aviația americană a lansat un raid masiv la joasă înălțime asupra zonei petrolifere. Zburând aproape de sol, formațiunile de B-24 Liberator au intrat exact în mediul unde IAR 80 excela. Escadrilele românești au reușit să intercepteze inamicii, cauzând pierderi semnificative și demonstrând că un avion considerat deja depășit moral poate fi extrem de eficient tactic.

Producția în serie a fost însă limitată de resursele industriale ale României de la acea vreme și de dificultatea importului de materiale strategice. Fabrica de la Brașov a reușit să livreze aproximativ 450 de exemplare în diverse variante, un număr mic comparativ cu miile de aparate ieșite de pe liniile de asamblare ale marilor puteri. Fiecare pierdere era greu de înlocuit, ceea ce a pus o presiune imensă pe echipele de mentenanță.

Versatilitatea platformei a permis dezvoltarea variantei IAR 81, destinată picajului și lovirii țintelor terestre de precizie. Această versiune avea o structură ranforsată și un sistem de lansare care arunca încărcătura explozivă sub discul elicei pentru a evita impactul cu aceasta. Deși a fost conceput inițial pentru vânătoare, avionul s-a dovedit capabil să îndeplinească misiuni complexe de sprijin la sol, operând ca o artilerie zburătoare.

După încheierea conflictului mondial și schimbarea regimului politic, soarta acestor avioane a fost pecetluită. Noile autorități, sub influență sovietică, au decis casarea și topirea întregii flote de IAR 80, înlocuindu-le cu modele rusești. Din păcate, niciun exemplar original complet nu a supraviețuit până în zilele noastre, istoria sa fiind ștearsă fizic cu o eficiență brutală, rămânând doar în fotografii și planuri tehnice.

Astăzi, legenda IAR 80 este ținută vie de pasionații de aviație care au reconstruit replici funcționale sau statice pe baza schițelor originale. Eforturile de a recrea acest simbol al ingineriei românești demonstrează respectul pentru o generație de tehnicieni care, cu resurse limitate, au reușit să proiecteze un aparat competitiv la nivel global. Este o dovadă că inovația tehnică românească a avut momente de vârf care merită să fie onorate.