Premierul spaniol se află în China între 11 și 15 aprilie, pentru întâlniri cu Xi Jinping, premierul Li Qiang și Zhao Leji, unul dintre oamenii-cheie ai conducerii chineze. Vizita vine după o escaladare rară de ton din partea lui Donald Trump, care a amenințat că va opri complet relațiile comerciale cu Spania. Motivul:
refuzul Madridului de a permite folosirea bazelor sale pentru operațiuni americane legate de conflictul cu Iranul și frustrarea Washingtonului față de nivelul redus al cheltuielilor spaniole pentru apărare. Așadar, nu este vorba de „câteva zile”, ci de un interval de peste o lună în care tensiunea s-a acumulat, nu s-a stins. La Washington, avertismentele nu s-au oprit la Trump. Scott Bessent, ministrul Finanțelor din SUA, a transmis că o apropiere de China ar echivala cu „tăierea propriului gât”, o formulare care a surprins prin brutalitate și a arătat cât de iritată este administrația americană de tentativa unor aliați europeni de a-și păstra marja de manevră între cele două blocuri.
La Beijing, Sánchez a încercat să joace rolul liderului european care nu vrea să aleagă între dependență și confruntare. El a spus că războaiele comerciale nu aduc câștigători și a cerut dialog între China și Statele Unite, în timp ce le-a transmis gazdelor chineze că trebuie să joace un rol mai mare în apărarea dreptului internațional și în gestionarea conflictelor globale.
Aici apare și adevărata controversă. Spania nu merge la Beijing doar pentru comerț. Merge și pentru a arăta că nu acceptă ca politica externă europeană să fie dictată integral nici din Washington, nici din Beijing. Problema este că, într-o lume deja tensionată de război, sancțiuni și fracturi strategice, orice gest de autonomie începe să semene cu o provocare. Mai ales când Trump are obiceiul de a interpreta după bunul plac orice gest.
Sánchez este la Beijing într-o vizită reală și importantă, nu într-un simplu exercițiu de imagine;
amenințarea lui Trump împotriva Spaniei a existat, dar a venit în martie, nu „cu câteva zile înainte”;
nu există, cel puțin deocamdată, semnale solide despre „mari acorduri” spectaculoase, ci mai degrabă despre repoziționare strategică și tatonări economice prudente.
Poate că tocmai asta face vizita atât de încărcată. Nu doar fotografia cu Xi. Nu protocolul. Nu discursurile despre cooperare. Ci sentimentul că Europa începe să intre într-o zonă în care fiecare deplasare diplomatică este citită ca un semn de tabără. Iar când un aliat NATO aterizează la Beijing după ce a fost amenințat de Washington, mesajul nu mai pare unul de rutină. Pare începutul unei noi negocieri despre loialitate, cost și putere.
La Beijing, Sánchez a încercat să joace rolul liderului european care nu vrea să aleagă între dependență și confruntare. El a spus că războaiele comerciale nu aduc câștigători și a cerut dialog între China și Statele Unite, în timp ce le-a transmis gazdelor chineze că trebuie să joace un rol mai mare în apărarea dreptului internațional și în gestionarea conflictelor globale.
Dar dincolo de formulele diplomatice, realitatea economică rămâne rece. Spania are un deficit comercial uriaș cu China, de aproape 50 de miliarde de dolari în 2025, iar guvernul de la Madrid încearcă să obțină acces mai bun pentru exporturile spaniole și mai multă investiție chineză, inclusiv în zone legate de tranziția verde și industrie.
Aici apare și adevărata controversă. Spania nu merge la Beijing doar pentru comerț. Merge și pentru a arăta că nu acceptă ca politica externă europeană să fie dictată integral nici din Washington, nici din Beijing. Problema este că, într-o lume deja tensionată de război, sancțiuni și fracturi strategice, orice gest de autonomie începe să semene cu o provocare. Mai ales când Trump are obiceiul de a interpreta după bunul plac orice gest.
Ce contează, de fapt:
Sánchez este la Beijing într-o vizită reală și importantă, nu într-un simplu exercițiu de imagine; amenințarea lui Trump împotriva Spaniei a existat, dar a venit în martie, nu „cu câteva zile înainte”; nu există, cel puțin deocamdată, semnale solide despre „mari acorduri” spectaculoase, ci mai degrabă despre repoziționare strategică și tatonări economice prudente.Poate că tocmai asta face vizita atât de încărcată. Nu doar fotografia cu Xi. Nu protocolul. Nu discursurile despre cooperare. Ci sentimentul că Europa începe să intre într-o zonă în care fiecare deplasare diplomatică este citită ca un semn de tabără. Iar când un aliat NATO aterizează la Beijing după ce a fost amenințat de Washington, mesajul nu mai pare unul de rutină. Pare începutul unei noi negocieri despre loialitate, cost și putere.
.jpg)
0 Comentarii