Nu pentru că aveau serviciu atunci, ci pentru că trebuia să ajungi primul la coadă. Pâinea se da din 6:00, dar la 5:30 erau deja 50 de oameni înaintea ta dacă veneai târziu. Așa că veneai la 4:00. Și tot găseai 20 de oameni care veniseră la 3:00.
Oamenii stăteau în frig, în întuneric, așteptând. Iarna, cu termometre arătând -15°C, familii întregi ieșeau la coadă. Mama la pâine, tata la lapte, copilul mai mare la zahăr. Fiecare la coada lui. Pentru că nu aveai timp să stai la toate. O coadă dura 2-3 ore. Dacă voiai trei produse, aveai nevoie de trei membri ai familiei.
Existau profesioniști ai cozii. Femei care știau exact când vine marfa. Bărbați care cunoșteau toate magazinele și circulau între ele. Copii trimiși să țină locul în timp ce părinții mergeau la alte cozi. Sistemul era complex, perfecționat în ani de practică.
Când se auzea că "se bagă carne", vestea se răspândea instantaneu. Vecinii își spuneau unul altuia, oamenii alergau din toate direcțiile. În 20 de minute, coada avea 200 de persoane. Nimeni nu știa exact ce carne vine, cât vine, când vine exact. Dar toată lumea venea. Pentru că poate prinzi.
Uneori stăteai 4 ore și când ajungeai la tejghea, marfa se terminase. Vânzătoarea spunea "s-a terminat" și închidea. Plângi? Nu. Te duci acasă. Mâine încerci din nou.
Existau cozi pentru tot. Pâine, lapte, zahăr, ulei, carne, săpun, cafea, țigări, medicamente, haine, încălțăminte. Pentru orice produs de bază, trebuia coadă. Magazinele erau goale. Rafturi lungi, complet goale. Doar praf și etichete vechi.
Copiii creșteau în cozi. Învățau să aștepte înainte să învețe să citească. La 5 ani, un copil român știa să stea nemișcat 2 ore. Să nu se plângă. Să nu ceară să plece. Pentru că altfel familia nu mânca.
Bătrânii mureau în cozi. Nu metaforic. Literal. Oameni de 70-80 de ani, stând 5 ore în ger pentru o pâine, făceau infarct sau leșinau. Ambulanța venea, îi lua, coada continua. Locul mort era luat imediat de altcineva.
Regulile cozii erau stricte. Nu te bagi în față. Nu pleci și revii. Nu trimiți pe altcineva să-ți ia locul fără să anunți. Încălcarea regulilor ducea la conflicte. Oameni se băteau în cozi. Pentru o sticlă de ulei. Pentru 500 grame de zahăr.
Femeile gravide aveau prioritate teoretic. Practic, dacă nu era cineva să-și asume să o lase în față, stătea ca toată lumea. Bătrânii la fel. Copiii la fel. Toată lumea era egală în fața lipsei.
Existau și cozile false. Cineva vedea o coadă și se băga, fără să știe pentru ce e. "Pentru ce stăm?" "Nu știu, dar dacă stau atâția, e ceva bun." Așa se formau cozi de 100 de persoane pentru nimic. Cineva confundase, altii urmaseră orbeștă, toți pierduseră 2 ore.
Noaptea, unii dormeau în cozi. Pentru produse rare - cafea, ciocolată, blugi importați - coada începea cu o zi înainte. Oameni aduceau scaune, pături, termosuri cu ceai. Stăteau toată noaptea, pe rând, păstrând locul.
Copiii lipseau de la școală pentru cozi. Nu pentru că părinții nu voiau să-i trimită. Ci pentru că era mai important să mănânce decât să învețe. O zi de școală pierdută se recupera. O zi fără pâine nu.
Cadrele didactice înțelegeau. Profesorii nu puneau absență dacă copilul lipsea pentru cozi. Ei înșiși lipseau pentru același motiv. Directorul anunța: "Mâine se bagă ulei. Cine trebuie să meargă, să meargă."
După 1989, când cozile au dispărut, oamenii nu știau ce să facă. Magazinele pline păreau ireale. "De unde atâta marfă?" "Cum, pot lua cât vreau?" "Nu trebuie bon? Cartelă?" Comportamentul format în ani de lipsă nu dispărea instant.
Și azi, cei care au trăit anii '80 nu pot trece pe lângă o coadă fără să se oprească. "Pentru ce e?" Întreabă instinctiv. Chiar dacă e coadă la concerte, la eveniment, la orice. Reflexul rămâne. Coada înseamnă ceva important. Ceva ce se termină. Ceva pentru care trebuie să te grăbești.
Asta nu e poveste despre cozi. E poveste despre cum un regim a transformat așteptarea în mod de viață. Cum a făcut din supraviețuire o artă care necesita 4 ore pe zi, în frig, în întuneric, pentru o pâine sau o sticlă de lapte. Cum a învățat o națiune întreagă că viața ta nu-ți aparține. Că timpul tău nu contează. Că demnitatea ta se măsoară în capacitatea de a aștepta, tăcut, pentru lucruri de care altfel nu ar trebui să lupți.
Coada era România anilor '80. Nu metaforă. Realitate.
Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.
0 Comentarii