Au atârnat-o de păr de un cârlig din tavan și au bătut-o cu bastoanele de cauciuc până a leșinat. Securitatea i-a cerut un singur nume, o singură trădare pentru a o lăsa să plece acasă la familia ei. Țăranca din Nucșoara, cu genunchii zdrobiți, cu coastele rupte și fără păr pe cap, i-a scuipat în față și a tăcut. A preferat 12 ani de iad decât să-și vândă frații din munți.”

Elisabeta Rizea nu avea doctorate sau funcții politice. Era o simplă țărancă din comuna Nucșoara (Argeș). Când comuniștii au venit să confiște pământurile și să aducă teroarea, ea a devenit „logistica” din umbră a grupului de partizani conduși de Toma Arnăuțoiu. Făcea pâine noaptea și o căra, târâș, prin pădure, ocolind patrulele armate.

A fost prinsă în 1952. Căpitanul de Securitate Cârnu a supus-o unor torturi medievale. Au legat-o cu mâinile la spate, i-au trecut o frânghie prin părul strâns în coadă și au ridicat-o de pe podea printr-un scripete. O loveau cu bâtele peste sâni și peste picioare până când carnea crăpa. De durere, Elisabetei i-a fost smuls scalpul. Dar femeia a refuzat să spună unde se ascund partizanii.

A făcut 12 ani de temniță grea la Pitești și Miercurea Ciuc. A ieșit de acolo abia în 1964, umblând în baston, dar cu fruntea sus. S-a întors în satul ei și, după căderea comunismului, a devenit vocea supremă a demnității țărănești, rostind celebra frază: „Trei zile am stat atârnată de păr... da' nu i-am vândut!”.

Morala: Adevărata noblețe a unui popor nu se naște în palate, ci în casele de chirpici ale unor țărani pentru care datoria față de Dumnezeu și patrie este infinit mai puternică decât frica de a fi zdrobiți în bătaie.